Cindrel #ÎnAlergare 2019 – un vis împlinit, o alergare de vis

Unele visuri se împlinesc devenind vise pentru ochii deschiși

Cu ceva timp în urmă m-am întrebat ce-mi doresc mai mult și mai mult legat de alergare în acest an. Am ales să ignor orice formă de marketing a concursurilor populare unde pare că toată lumea merge și aș spune și eu da oricând, orice influență a cunoscuților căci există poze cât o mie de cuvinte și rândurile după competiții pot naște pasiuni bruște, să nu iau în calcul ce ar presupune participarea ca efort logistic și am reușit să cobor câteva trepte spre adâncul sinelui. Răspunsul a venit firesc: vreau să alerg la maratonul Cindrel, vreau să văd acest munte, să-l întâlnesc pentru prima oară în sărbătoarea mișcării numită alergare. Dar se poate „vedea”, simți un munte în timp ce alergi, e timp pentru asta? Dacă te antrenezi pentru văzut, da.

27 iulie 2019, Păltiniș, Munții Cindrel
Eveniment: Cindrel ÎnAlergare, cursa de maraton (oficial 40km, 1800m+, pe ceas 38km)

Isprava mea: 5h02min.
Locul 4 open feminin din 31 de alergătoare și poziția 31 la general din cei 139 de maratoniști.
La categoria de vârstă 30-39, cea mai numeroasă (mi se pare incredibil că la 18-29 au fost doar două fete…), am „prins” podiumul cu locul 3. Cursa a fost câștigată de Crina Buzgan cu un timp uau! de 4h16min.

Mulțumiri: bunicii care a venit special la Brașov să stea cu Miruna, lui Andrei care s-a ocupat de deplasare și nu numai, organizatorilor pentru eforturi și atmosferă, lui Octavian S. pentru magneziu și pastile cu săruri – omul potrivit la momentul potrivit!

---

[partea cu poze, descrierea traseului și a stărilor din concurs e ceva mai jos]

---

Când un concurs devine un eveniment…

Povestea acestei întâlniri cu Cindrelul are mai multe episoade, diferite ca intensitate, dar cumva la fel de importante:

– antrenamentul și emoțiile – concretizate prin cea mai prolifică lună (iulie) în ale scrisului și în ale alergării din ultimii ani;
– plecat din Brașov doar eu și Andrei într-o călătorie „ca pe vremuri” urmată de o seară romantică în doi, cu dormit în mașină printre brazi cu stelele la un geam distanță (insomnia e și ea tot o formă de romantism?!?);
– concursul în sine, combinația ideală de mișcare susținută de antrenamentul de acasă și muntele surprinzător, sursă de extra energie;
– socializarea de după și bucuria unui rezultat bun care mi-a permis totuși să descopăr acest munte frumos, să-l observ, fără să stau cu capul în pământ;
– revenirea treptată și ușor deprimantă la rutina cu serviciu-casă-Miruna, plus viroza ei atipică de vară, oboseala corpului după așa un efort manifestată dubios fără febră musculară dar și fără energie, sentimentul că orice alergare viitoare va fi cu mult mai prejos…;
– scrisul acestui jurnal atunci când gândurile și impresiile s-au așezat și simt deja nevoia unei rememorări.

Poate că și voi treceți prin etape asemănătoare dacă nu mergeți la prea multe concursuri și lucrurile nu se desfășoară pe repede-nainte. La mine fiind al doilea concurs din 2019 după un semi în aprilie, e normal să-l percep ca pe un eveniment. Mă gândesc și la cei care aleargă weekend de weekend fie la concursuri, fie în ture lungi de pregătire pe munte, ei clar nu ar mai avea timp de scris pe blog sau de stat pe gânduri prinși între ce fain a fost – va exista o dată viitoare?. Ei… aleargă 😀

---

Mi-am făcut temele

M-am hotărât să particip cu cinci săptămâni înainte de competiție și mi-am dat seama că va fi greu să adun volum și să includ suficiente alergări lungi cât să pregătesc corpul pentru trecerea de la susținerea rezonabilă a unui semimaraton la cea a unui maraton. Am scris în postarea asta cu de toate – Munte, alergare sau flori? Stări de spirit când se apropie primul maraton după patru ani – de ce am venit la Cindrel și câte ceva despre pregătire.

Iată statistica kilometrilor alergați pe săptămâni, în paranteză fiind alergarea cea mai lungă a săptămânii (rezultând cei 195km pe luna iulie, cea mai prolifică lună vreodată):
săpt. 6: 14km – când m-am hotărât
săpt. 5: 20km (10km)
săpt. 4: 44km (22km)
săpt. 3: 51km (31km, Postăvaru)
săpt. 2: 49km (23km, Bucegi)
săpt. 1: 6km
săpt. 0: 67km (38km = Cindrelul)
săpt. de după: 22km (10km)

Dacă la capitolul alergare șiragul de cifre de mai sus spune cam totul, pregătirea a constat și în analiza traseului, mai ales că nu am mai fost în Cindrel și nu aveam niciun fel de reper. Mi-am propus un timp între 4h30min-5h și am buchisit pe Strava activitățile unor concurenți din anii trecuți care au scos timpi finali în acest interval. A ajutat destul de mult să înțeleg profilul traseului și să nu exclam în timpul concursului chestii de genul iar urcăm??!, mai e mult?

O altă abordare realistă a fost să analizez concurența, ca în cursă singura preocupare să fie legată de cum alerg eu. După ce am văzut lista fetelor înscrise, mi-am zis clar: mai sus de locurile 5-7 nu am cum să urc. Asta doar din faptul că am recunoscut nume prezente la multe concursuri și cam de fiecare dată pe podium, dar nu doar asta, lunar fetele aleargă cel puțin dublu kilometrilor mei, de timpul petrecut pe munte nu mai zic…
Mi-am propus, cu mult optimism, locul cinci.

Un alt lucru pe care l-am apreciat după concurs, este că mi-am testat echipamentul înainte și astfel, în dimineața lui 27 iulie am știut care e combinația ideală având în vedere regulamentul organizatorilor și starea vremii:
– am renunțat de pildă la șosetele lungi de compresie care îmi provoacă crampe la gambă (e curios, dar e pe testate!),
– am alergat în pantalonii scurți preferând să car colanții lungi în rucsăcel,
– am avut minim un litru de apă în spate, băut integral pe lângă cea consumată în puncte și cea din pâraiele Cindrelului,
– deși mă înțeleg rezonabil și cu pantofii La Sportiva Mutant, Hoka One One Speedgoad 2 mi se potrivesc mult mai bine și mi-am comandat o pereche cu puțin timp înaintea concursului (pe principiul că vor fi totuși 40km din viața picioarelor mele și trebuie să am grijă de ele), având surpriza de a fi același model, dar îmbunătățit,
– am luat mai multe geluri la mine decât cele patru la care mă gândisem inițial, ascultându-l pe Robert Hajnal căruia i-am cerut o părere despre gelurile comercializate de InfinityRun.ro, cei de la care mi-am comandat Hoka.

Ce ar fi de îmbunătățit la următorul maraton atunci când o fi să fie?
– să iau cu mine săruri, e clar că le pierd ușor prin transpirație și de aici crampele musculare.

---

Am venit la Cindrel să văd peisajul

Și acesta a fost într-adevăr motorul și motto-ul zilei.

În timp ce alergam ușor de încălzire alături de alți concurenți pe lângă hotelul Hohe Rinne, mă simțeam ca peștele în apă. Emoțiile care m-au ținut în priză timp de o lună deveniseră acum încredere în sine și bucurie că mai sunt doar câteva minute până la start și, în sfârșit, pornesc spre culmi.

Ziua era minunat de caldă, mi-amintesc cu ce strângere de inimă coborâsem dimineața din mașină așteptând să mă zgribulesc și când colo, aerul era atât de plăcut încât pregătirile au decurs calme, lipsite de precipitarea ce mă caracterizează înaintea alergărilor matinale.

În tabăra de corturi era o foiala discretă, starea creată era că fiecare știe ce are de făcut și-și conservă energia pentru potecile muntelui pe care oricât am încercat să-l dibuiesc, nu mi se arăta de perdeaua de molizi.

La Păltiniș ajunsesem noaptea după ora 23 așa că tot ce am văzut au fost serpentinele, dar la întoarcere aveam să fiu uimită de frumusețea plaiurilor care amintesc de culoarul Bran însă mult mai puțin locuite și mult mai frumoase prin curbele descrise de relieful vale-culme multiplicat de nenumărate ori până în linia orizontului.

Abia când am intrat în țarcul de start și, trecută fiind de verificarea echipamentului de către Lucian Clinciu – omul prezent peste tot și în organizare și alergând și maratonul – singura grijă era să nu uit să-mi pornesc ceasul, mi-am dat seama că mă apucase ceva încordare generată probabil de energia și freamătul concurenților, acum fiind toți aproape unii de alții și asta mai ales acolo în primele rânduri unde mă strecurasem și eu… cu greutate.

Am luat un gel înainte de start, mâncasem doar o banană și aceea mai mult că trebuie, nefiindu-mi nici foame și nici poftă de cele pregătite de acasă, nici măcar de cafea la care m-am uitat cu indiferență (de parcă n-aș fi dependentă).

---

Maratonul Cindrel, o amintire de poveste 

3, 2, 1, știți voi cum e, picioarele fac pași mici, apoi tot mai mari pe măsură ce trecem pe sub poartă și se creează spațiu prin care unii decolează ca rachetele deși toți suntem zmei.

Nu am alergat foarte tare la început, vedeam cum se scurge râul de oameni pe lângă mine, apoi cum unii zvâcnesc, alții frânează, am așteptat să-mi găsesc ritmul și sinceră să fiu habar nu am la ce mă gândeam, cred că doar încercam să-mi dau seama care e treaba cu locul în sine, de ce trecem pe sub un pod, care sunt marcajele turistice, totul fiind absolut nou pentru mine.

Pe poteca din pădure, nu foarte largă, a trebuit să încep să depășesc doar pentru a-mi conserva ritmul care mi se părea unul atât de potrivit încât mă întrebam dacă nu cumva alerg prea încet. Ceasul arăta decent. Fiind start comun cu semimaratonul, erau destule fete în jur, dar fiindcă știam de acasă că cel puțin cinci-șase dintre ele sunt deja hăt-înainte-mi, mi-am canalizat energia pe peisaj.

Cei câțiva kilometri prin pădure au fost destul de drăguți ca traseu, poteca alergabilă presărată cu lespezile plate destul de aderente pe care îmi făcea plăcere să pășesc datorită siguranței.

Am trecut de Lăcrămioara de la Sibiu, dar îmi aminteam de la Gorun Trail de anul trecut că și acolo am depășit-o pe prima urcare, însă ea a mers constant de bine până la final și a terminat cu ceva avans înainte-mi.

Când am ajuns-o și depășit-o pe Vasi, una dintre fetele bune, mi-am zis că sigur își conservă forțele și că negreșit ne vom reîntâlni pe traseu. Tot ce conta era să-mi văd de ritmul meu.

Ieșirea în Poiana Găujoara a însemnat două lucruri: soarele arzător și golul alpin! În sfârșit începeam să văd cum arată muntele. Nu mi-a căzut bine faptul că poteca moale de pământ croită îngust printre ierburile înalte ne obliga la șir indian, iar pe urcare mă mișcam ceva mai bine ca băieții din fața mea și a trebuit să tot țopăi depășiri consumatoare de energie, deloc plăcute cu soarele în frunte și arșița-n tâmple.

Culmile se anunțau blânde, pe dreapta era o stână, poteca era foarte plăcută tălpilor de nu-ți venea să te oprești din alergare. Nici n-am făcut-o la primul punct de control de la kilometrul șapte, aveam apă destulă.

Înafara faptului că urmăream ca la fiecare 5km să iau câte un gel, restul atenției era natural împărțită între pe unde calc și ce văd. Și să nu fac prea multe poze, mai ales că eram foarte entuziasmată și în același timp nedumerită de ce de-a lungul timpului am auzit fel și fel de păreri negative despre Cindrel.

Dar ce m-a cucerit de-a dreptul e că deși uneori traseul urma un drum pietros, întotdeauna se găsea o trasă pe iarbă sau pe pământ moale pe care picioarele se simțeau răsfățate!

Și toată frumusețea asta de plai a ținut kilometri buni, tot urcând și coborând însă nu diferențe mari de nivel, apropiindu-ne tot mai mult de căldarea cu iezerele, acolo unde urma să mi se împlinească damblaua verii: întâlnirea cu Iezerul Mare al Cindrelului, un lac glaciar ca cele din Retezat de pildă, dar pentru care pozele altora mi-au dezvoltat o dorință aparte…

Din Șaua Cânaia (14km de la start) cei doi voluntari din punctul de control ne-au direcționat pe coborârea spre refugiul Iezer, care intra în jnepeni ca un tunel verde, însă unul abrupt presărat cu pietre rotunde de data asta, nu prea stabile și nici prea aderente, însă nimic nemaivăzut. Aici m-a durut puțin în dreapta, însă am primit semnalul corpului cu tot calmul obișnuinței și am continuat să mă mișc căutând figura de balet potrivită între psihic și trup.

La punctul de alimentare nu am văzut refugiul – nici nu știu cât de departe era – dar am văzut brânzeturile de pe masa care avea mulți ochi și zâmbeau toți la noi, iar oamenii și atmosfera erau ceva de genul „de ce-aș mai pleca de aici?!”. Am aflat că sunt oficial a patra, îmi mai spusese cineva, însă îmi venea greu să cred. Am plecat totuși cu vorba bună și degustând o brânză sărată de oaie, bună-bună cum zice fie-mea.

Urcarea spre lacul mult visat s-a făcut pe lângă firul ăsta de apă pe care n-am putut să nu-l pozez oricâte astfel de ape oi mai fi văzut la viața mea! Am și băut, m-am și spălat, i-am admirat vetrele de floricele, în timp ce picioarele mergeau și mergeau și nici gura nu-mi tăcea că dădui de-un oltean de la Slatina și cu oltenii nu poți păstra liniștea decât în suflet și, oricât te-ai „ardeleniza”, când dai de unul, te activezi.

Lacul! Iezerul Mare – fotografiile altora n-au mințit! N-aș zice de smarald. Avea în el culoarea muntelui, verdele jnepenilor atât de prezenți pe toți versanții. Ăsta e loc de stat, mă opresc să beau apă, fac poze, trag de timp. Dar trebuie să plec! Oricum îl vom cocoli, apoi vom urca deasupra lui și-l voi tot vedea. Jur că dacă nu m-aș fi simțit în formă, mă dădeam lovită și mă abandonam acolo. Dar mai voiam să văd și restul muntelui…

Prin dreapta Iezerului Mare dau de o tufă de bujor de munte(rododendron), înflorită toată ca un buchet și simt că mi-e dedicată, așa târzie cum e ea și așa puțin umblată pe munte cum sunt eu.

Urcușul spre ieșirea din căldare capătă adevărata-i dimensiune când disting ici-colo alergătorii.

Abia așteptam o astfel de urcare, abia așteptam să pun mâinile pe lespezile pătate de licheni galbeni, verzi, maro, să simt căldura pietrei arse de soare, să-mi treacă toate dorurile de Retezat, de Parâng, de Făgăraș, de Iezer, munți unde genul ăsta de stânci m-a fascinat dintotdeauna și unde de vreo patru ani n-am prea mai ajuns…

Am urcat mai mult zâmbind decât gâfâind, mi-am întors de multe ori privirea spre lac, am văzut pentru câteva momente și alte iezere mai mici și am făcut poze că era prea greu să mă abțin.

Pe când ocoleam lacul am văzut-o pe Lavinia, fata de pe locul trei, urcând, iar când am ajuns eu sus și m-am uitat înapoi, nici o altă fată nu se vedea urmându-mă. Nu pot spune că m-am relaxat, dar mi-am confirmat teoria că e important să îmi păstrez ritmul și să-mi aștept calmă pragurile critice ce inevitabil vor apărea căci cursa e cursă până la linia de sosire.

Și pentru că nu știam traseul, eram convinsă că Vârful Cindrel (2244m) e mai aproape. Mi-a luat ceva timp să-mi trec picioarele de pe modul urcare susținută și înclinată la modul alergare chiar dacă traseul era pe iarbă moale (schimbare totală de teren trecerea asta de la stânci la pajiște!) și simțeam că abia mă târăsc pe culoarul trasat cu stegulețe de organizatori.

Probabil și entuziasmul tot din aceeași energie consumă, că altfel nu-mi explic! Sau poate lipsa drumețiilor pe munți înalți și pe trasee mai tehnice, mai susținute n-are cum să fie compensată de alergările mele pe Tâmpa…

Las repede greul pe seama trupului care muncește cum poate și mă desfăt cu peisajul rupt din Miorițele scrise și nescrise ale acestor pământuri. Muntele a devenit câmp, curbele lui sunt line și iarba deja coaptă, roșiatică, contrastează cu cerul și cu turma de oi.

Pe de o parte a potecii oile strânse și măgarii răsfirați, pe de altă parte ciobanul cu dulăul impasibil așezat în iarbă, îl salut să mă audă, răspunde să-l aud și îl invit la un selfie pe care nu-l refuză, ci dimpotrivă zâmbește bucuros.

Mă apropiam de vârf și nu simțeam nimic. În ultima vreme m-a cam părăsit satisfacția asta a vârfurilor care sunt niște borne în definitiv, mă simt mai atrasă de elemente distincte ale muntelui, o cascadă, o arcadă, un lac, chiar și jnepenii mă pot impresiona mai mult când îi văd așa mari și mulți – semn că le merge bine, jneapănul fiind un arbust conifer relicvă glaciară (îi mai spune și pin de piatră), declarat monument al naturii și prin urmare, protejat.

În fine, am pozat vârful ca să-l studiez mai bine acasă, dar se pare că am „văzut” bine la fața locului: tot felul de pietre și fiare, stâlpi, cruci. Am remarcat cu recunoștință voluntarii care au notat numărul și mi-au indicat direcția de coborâre care nu știu de ce, dar nu îmi era deloc clară. Abia când l-am zărit pe băiatul din față și banda roșie care marca terenul, am început să dau drumul picioarelor căci era la valeee!

(până pe vârf îmi propusesem maxim 2h30min și am ajuns cu 15 minute întârziere, dar tot am considerat că sunt în graficul de acasă)

Și dă-i și coboară, atentă și la picioare și la peisaj, dar și la norii de ploaie care se adunau pe partea asta de munte. Deseori poteca a urmat de fapt un drum, pe drum erau tot felul de pietre pe care dacă le ocoleai, simțeai nisip moale sub tălpi și într-una din ocoliri era să zbor fără aterizare controlată, dar am reușit să mă redresez și să râd – și ce bine e să râzi când scapi de-o belitură! (o văd pe biata mea Miruna cum se julește constant în genunchi și sunt cât se poate de empatică în perioada asta cu bubele)

Traseul face stânga brusc părăsind drumul și intrând pe o curbă de nivel superbă! Când credeam că am văzut tot ce era de văzut, poteca asta mi s-a părut de vis. Atât de mult mi-a plăcut și simțeam că mi se potrivește, încât nu îmi venea să cred că am alergat jumătate de maraton și nu am semne de oboseală, că picioarele sunt proaspete ca dimineața.

Și mi-am pus muzică și alergam și fredonam și dansam și la kilometrul 22 când treceam printr-un frumos tunel de jnepeni periat de organizatori ca să nu ne luptăm prea aprig cu elasticele tulpini, am simțit cum vine și mă prinde de coapsa stângă și… Nimic nou, era cârcelul. La semi-uri preferă gambele, la maraton se pare că îi plac coapsele.

Bag repede un masaj, mai bag niște afine că mă oprisem fix în dreptul unei tufe coapte, mai plesnesc câteva palme, cam prea plăcute în ăst context și reușesc să plec mișcându-mă dubios, dar fără să-mi pese de estetic. Mușchiul se relaxează, am grijă la cum sar peste multe pâraie, dar încerc să nu stau cu frica următorului cârcel, sperând să nu apară ceva stâncării de trecut sau copaci căzuți de sărit.

Nu am realizat atunci că traversam o căldare, Iujbea, dar știu că mă zgâiam la versanții aceia înalți cu jnepeni și la florile care contrastau cu norii de ploaie încât am dat uitării episodul dureros și mi-au reluat alergarea pe același beat (eng., muzical) al bucuriei că am o zi minunată.

La Refugiul Cânaia am oprit la punctul de alimentare, am făcut greșeala să iau o tabletă albă de glucoză care mi-a dat peste cap gusturile echilibrate ale zilei și pe care nici apa nu reușea să o spele, dar am continuat să urc predominant în alergare spre Șaua Șerbănei.

Eram însoțită de cam aceeași băieți cu care pe ultimii kilometri ne depășeam prin rotație. Când mi s-a pus cârcelul numărul doi în coapsa dreaptă tocmai dădeam o mică urcare și am știut din secunda următoare că e mai ambițios ca cel de mai devreme. Reiau tehnica cu masajul frenetic, palmele, dar n-ai să vezi, durea ca naiba și bloca piciorul.

Era km 32 și inevitabil am vizualizat agonia până la final, fără să am vreo clipă sentimentul renunțării, ci al unui test veridic de masochism 😀

Băieții mă ajung din urmă, mă încurajează, hai că poți, hai continuă să te miști, mă mișc în patru labe (pe aproape plat!), știu că asta e cheia, să mă mișc. Unul dintre ei, Octavian, îmi dă un magneziu de la Sponser și o pastilă de săruri și în câteva minute sunt iarăși ok. Da, fix așa, cât ai pocni din degete și ai filma slowmotion.

Au continuat să alerge cu mine, să-mi ofere suport moral, iar eu am încercat să țin un ritm care să nu-i scoată din povestea cursei lor. Între timp a început să picure, o răcoare binevenită și o motivație în plus să ne grăbim spre finiș. Poze nu mai avea rost să fac, traseul era comun cu cel de la începutul maratonului.

În Șaua Șerbănei la punctul de alimentare am oprit pentru puțină apă, deja picura și oamenii se adăposteau sub cort și nu am putut să nu mă gândesc la concurenții cei mai de pe urmă care trebuie să fie așteptați, locul fiind cât se poate de expus fulgerelor.

Fiind doar la vale și cu psihicul convins că a doua pastilă de săruri va fi suficientă până la finiș, mi-am intrat într-un ritm destul de bun de alergare în care să includ mai multă concentrare – pe final, oboseala poate duce la multe neplăceri, mici rătăciri, împiedicări.

Știam că vor fi vreo cinci kilometri, o nimic toată după atâția, dar nu pot nega că am avut momente când voiam să se termine mai repede. Am intrat în pădure și a început să plouă, de fapt erau zone unde ploua în funcție de cum traversa poteca văiugile, stând mereu în expectativă dacă pun sau nu foița pe mine. La un moment dat nu mai ploua, dar poteca era plină de apă și am trecut pur și simplu prin băltoace, evitând schimbările bruște de direcție ca să nu trezesc monștrii din coapse.

Simțeam și un pic de adrenalină, se apropia sfârșitul și eram a patra (bine! dacă aș fi avut o fată imediat în spate nu aveam cum să știu că nu m-am uitat 😀 ), rădăcinile și pietrele erau ude și alunecau și nu puteam intra în transa pilotului automat, ci trebuia să fiu atentă, tot mai atentă, iar pădurea era parcă tot mai întunecată.

Se vedea ieșirea de pe poteca din pădure la un forestier, se vedea lumina, ceasul arăta trecut de 37 de kilometri. Și fix când urcam niște pietre stivuite ce formează un fel de trepte, singurul foarte mic segment de urcare, în coapse se învârtoșează câte un cârcel, să fie simetrie. Voluntarul care făcea poze mă întreabă cum sunt, renunță să imortalizeze momentul când mă masez și mă pălmuiesc și repornesc roboțește convinsă fiind că dacă e nevoie să fac rostogoliri, le fac!

Mușchii își revin, trec pe sub pod, două voluntare opresc temporar o mașină până trec și le mulțumesc cu glas gâtuit, îmi era frică să mă opresc ca să nu stârnesc cârceii și de acolo un ultim sprint de o sută de metri pe asfalt și… gata!

Finiș, zâmbesc, sunt fericită, îmi place medalia și uit desigur de stretching – chiar așa, face cineva stretching după concurs?!? Cam uiți de el când vezi masa cu mâncare și apă, cafea, pepene…

Mă așteptam să mă ia cârceii, am acest istoric de a rămâne blocată după finiș (Atinge Omu, MPC, Ciucaș îmi vin instant în minte), dar nu, se pare că m-au lăsat în pace și nici măcar acasă nu am mai avut.

Au urmat socializarea, mâncare, impresii după concurs, schimb de poze, reîntâlnirea cu Andrei care fusese cu mtb-ul prin Cindrel și cu care din puțin nu m-am întâlnit pe traseu. Chiar înainte de festivitatea de premiere a venit o mică torențială de vară astfel că ne-am mutat în sala de conferințe. Sunt eu abonată de felul meu la podiumul la categorie, dar tot sunt emoționată de fiecare dată…

---

Adesea, când nu pot să adorm, îmi imaginez că alerg pe munte. Îmi aleg un traseu montan de care mi-e dor, încerc să-l rememorez cât mai fidel și-l parcurg într-o alergare fără cusur, că ar fi culmea să am crampe musculare și când visez cu ochii deschiși.

În timp ce alergam maratonul Cindrel și savuram potecile line de pământ și iarbă, sus-josul de pe creastă, slalomul printre pietre sau aderența lespezilor plate, mi-a zburat gândul la această practică a mea de evadare mentală și-mi tot spuneam: ține bine minte tot ce vezi, ai să tot visezi cum alergi pe aici…