Ceahlau. Rasarit de Soare

Ceahlau. Rasarit de soare

Yes, I’m going home!

Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind.

Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand,  aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!

Daca exista ceva ce numai muntele imi poate da, atunci il calific drept binecuvantatul sentiment al retrairii, al entuziasmului retrait aproape la fel de intens, un ceva pe care il numesc DAR si pentru care imi multumesc in fiecare zi a vietii mele.

Inainte sa vorbesc despre munte, mi s-ar parea corect sa-i multumesc lui Mihai pentru tura, lui Zeneca pentru virajele si pornirile in tromba – nu ca as fi mare amatoare de viteza, dar o pot privi in fata si e bine sa-mi reamintesc asta din cand in cand – apoi colegilor caci de la fiecare am gasit cate ceva de invatat si nu in cele din urma, muntelui pentru inca o intalnire superba, dar si pentru ca mi-a daruit 12 ore de somn profund cum n-o sa mai vad eu curand.

Estimez ca va fi un jurnal lung, greu de citit, dar nu voi renunta la nici un cuvintel. Nu pot! Ma simt deja acolo…

Am inceput sa urcam prin padure spre Cabana Dochia dinspre Izvorul Muntelui pe traseul marcat mai intai de punct albastru(PA) si apoi de banda albastra(BA).

Mereu imi plac urcusurile astea imediat ce ti-ai dat fundul jos din masina. Ma adaptez repede ritmului si am ragaz sa-i studiez pe ceilalti. Desi tura a avut trei zile rucsacul meu era mai mult decat light, iar eu… mai mult decat fast (sunt foarte „modesta” stiu, dar si greu de contrazis – avantaj eu!). Pentru asta trebuie multumit lui Andrei pentru indicatii, majoritatea sunand cam asa: „nu, nu iti trebuie” si cum nici eu nu exagerez de felul meu, am iesit din casa cu o singura povara: 3 ore de somn in ultimele 48 (stiam insa ca la munte dorm bine!).

Daca iti trebuie prea multe cand pleci intr-o tura ai putea sa te intrebi unde vrei de fapt sa mergi…

O portiune de drum am urcat mai mult singura, cu cat era mai abrupt urcusul cu atat ma simteam mai bine. Ma opream sa privesc in urma, sa ascult linistea, sa ma SIMT toata acolo cu inima frematand de fericire, cu fluturasii in stomac ca pregatita de o intalnire pentru care ma gatisem cu atata drag in cele mai de pret hainute(la figurat si mai ales… la propriu).

Imi place padurea toamna cand se vede atat de bine trecerea de la foioase la conifere, cand acele de zada se sacrifica intinzand covorase pe poteci, cand soarele patrunde printre crengile golase in ciuda vantului si te lasa sa-i simti atingerea blanda si amintirea caldurii.
Ceahlau. Padurea. Toamna.

Eu privesc mai mult in sus. Chiar si cand merg printre blocuri. Poate caut cerul mai mult decat pamantul. Inca n-am aflat. [pe munte ma uit totusi pe unde merg.]. Piatra cu Apa(1533m) sau piatra care „plange” e una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase din Ceahlau, despre care nu v-am zis ca e celebru pentru Conglomeratele care ii poarta numele si pentru multe altele despre care veti citi mai departe, nu degeaba e declarat Parc National si chiar se vede straduinta celor care se ocupa de asta. Insa nu tot omul e om asa ca se vad si urmele celor care au vrut sa lase… urme 🙁

priveliste de sub Piatra cu Apa,
Ceahlau. Piatra cu Apa

cand urc mereu imi amintesc sa privesc in urma, sa vad cum peisajul ia amploare gradat datorita altitudinii, sa nu mi se para gratuit momentul culminant,
Ceahlau

Incet-incet se zarea Cabana Dochia(1750m), am iesit din padure in nu foarte marele gol alpin al Ceahlaului si de-acolo am ales o poteca mai putin umblata pana sub cabana prin iarba inalta si prin jnepeni si in putin timp paseam pe treptele insorite. Nu stiu ce-au facut ceilalti, dar eu dupa ceva mancare si-un ceai cald m-am retras la somnul mult asteptat, task-ul programat de-acasa 😀 Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

panorama primului rasarit,
Ceahlau. Rasarit de soare

Afara erau mai multi iesiti la pozat, toti imbujorati si luminati de bucurie. Vantul si frigul diminetii nici macar nu fac parte din amintirea pe care fotografiile o vor pastra desigur, dar nu pe cat de vie a putut sa fie.

Cabana Dochia  in lumina acelei dimineti de vis,
Ceahlau. Cabana Dochia

am plecat prin iarba inalta, ma cufundam in ea, ea ma inconjura aurita si moale, iar marea de nori ma facea sa ma simt pe o insula pe care aproape ca m-as ruga sa naufragiez…
Ceahlau. Rasarit de soare

Ziua doi a inceput frumos, nici ca se putea mai bine. Ne-am echipat de drum. Aveam sa vedem Cascada Duruitoarea urmand traseul cruce rosie(CR), sa facem popas la Cabana Fantanele (triunghi galben), sa ne intoarcem spre Dochia pe banda rosie (BR) pe langa Panaghia – o stanca cu personalitate si sa urcam neaparat pe Varful Toaca(1900m).

imi amintesc cei trei braduti pe culme undeva deasupra Schitului… Asta a fost inainte sa imi pierd manusile si sa ma intorc dupa ele pana la cabana alergand prin noroi, dar sa nu credeti ca nu mi-a placut 😉 Le-am si gasit, evident.
Ceahlau. Trei brazi

Drumul pana la cascada a fost mai mult decat frumos, iar portiunile de gheata mi-au reamintit ca e totusi iarna si ca bocancii mei sunt perfecti pentru patinaj, doar ca nu mi-as dori sa fie unul atat de inclinat… O limba uriasa de gheata mi-a oprit pentru o clipa respiratia, dar nu de frica ci de admiratie, si-am gasit imediat un loc de trecere. Cand cineva a desprins o bucata de stanca si aceasta a plecat pe valea inghetata, am vazut-o alunecand cateva zeci de secunde, iar apoi zgomotul ei s-a mai auzit o buna bucata de vreme… Valea era ingusta si adanca, abrupta, izvorul inghetat formase un tobogan natural impresionant, parca fara de sfarsit, iar izbirile scurte si puternice ale pietrei imi rasuna si acum in minte. Ecoul acela… clipa aceea… sublimul infricosator.

coborand mai mult pe langa poteca amenajata decat pe ea am ajuns la… Cascada Duruitoarea,
Ceahlau. Cascada Duruitoarea

cascada e frumoasa, sa tot stai, sa nu mai pleci…
Ceahlau. Cascada Duruitoarea

Dar am plecat si renuntand la a mai cobori pana in Durau am scurtat pe TG pana la Cabana Fantanele. Aici am poposit pentru pranz si ceaiuri calde. Soarele ne-a invitat sa ramanem la mese afara. Am plecat din nou pe traseu, de data aceasta spre Varful Toaca pe BR pe care l-am vazut mai tot drumul asteptandu-ne. O vreme am urcat prin padure, apoi am iesit in golul alpin si am dat binete Dorobantului si Caciulii sale.

Caciula Dorobantului, bloc de stanca format din Conglomerate ~ roci bine delimitate, rotunjite, cimentate natural unele de altele ca intr-un zid…
Ceahlau. Caciula Dorobantului

Dupa ce ne-am fotografiat cu imensa caciula fara sa indraznim s-o „imprumutam”, am continuat drumul pe poteca bine strajuita de jnepeni frumosi si inalti. Panaghia se zarea imensa si tacuta, fara chef de vorba si cum la nasul ei ridicat in nori n-am ajuns decat cu privirile golase, am trecut frumusel pe langa.

Panaghia… si atat 🙂
Ceahlau. Panaghia

jnepenii in lumina unui soare cald de toamna,
Ceahlau. Jnepenii

Ne pregateam de urcat pe Toaca si cei care coborau ne-au sugerat sa ne echipam bine si sa ne bucuram de greutatea rucsacilor caci ne asteapta un vant strasnic acolo sus. Si asa a fost. Nu trecea el prin hainele mele, dar simteam cum ma ia cu tot cu ele pe sus. Pe varf sunt atatea cabluri si relee si statia meteo si ce-o mai fi incat am renuntat la a mai fotografia mare lucru. Urmaream doar un sistem de masurat viteza vantului si care se ridica parca tot mai sus la fiecare rafala. Am facut totusi o panorama pe care o postez c-o fost tare greu sa tin aparatul nemiscat intre rafale si cum poze cu manusi nu prea ies si-acum imi simt degetele paralizate…

de pe Varful Toaca vedere spre Ocolasul Mare (cladirea alba apartine schitului si in aceeasi directie se afla si Cabana Dochia),
Ceahlau. Toaca

am mai ramas o vreme sus, pana soarele a apus
Ceahlau. Apus de soare

Drumul spre cabana ne-a facut sa ajungem odata cu noaptea, dar nu am aprins inca frontalele asa ca a mea e inca netrecuta prin botezul muntelui, dar stim amandoua ca avem timp. Mult timp. La cabana ca… o seara la cabana. Am sarbatorit onomastica colegilor, dar nu ma pricep sa povestesc ce fac oamenii, asa ca va voi spune ce-am simtit cand am iesit la un moment dat afara.

Era noapte, era frig. Deasupra luna mai mult ascunsa in nori. Undeva jos, departe, firul vaii se ghicea dupa sirul luminitelor. Se zareau contururile negre ale stancilor, ale padurii, ale vailor, ale norilor. Frigul ma facea sa tremur din toate incheieturile stiute si nestiute, dar nu ma puteam dezlipi de locul in care parca incremenisem. Aerul rece imi strangea fata intre palmele sale si respiratia aproape ca devenise ritmata din cauza tremurului. In loc sa ma gandesc sa intru, ma gandeam sa raman. Imi placea atat de mult linistea, locul, privelistea. Eu si intinderea aceea, eu si Muntele, eu si sufletul meu tremurand, dar fara sa cedam. Mi-am spus multe atunci in gand, mi-am promis multe. Am zambit mult, un zambet larg de interior, de la mine pentru mine si pe care intunericul nu l-a acoperit. Nici nu stiu cand tremurul s-a domolit si frigul a capatat forma unei pelerine ce mi s-a asezat bland pe umeri. Am mai stat o vreme acolo, era o noapte frumoasa, o liniste frumoasa. Imi stiam mintea limpezita de ganduri, inima eliberata de asteptari, ma stiam senina si la adapost in inima Muntelui.

Nu stiu la cat m-am culcat, cat am dormit. Eu atata stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

De data aceasta am iesit afara si pentru multe clipe am fost singura. A fost rasaritul meu, parca numai al meu. Dar sa las cuvintele deoparte…

rasarit de soare in Ceahlau,
Ceahlau. Rasarit de soare

vantul imi sfida echilibrul, lumina se inalta, norii ardeau…
Ceahlau. Rasarit de soare

ne scaldam cu totii in lumina rosiatica,
Ceahlau. Cabana Dochia

Alta dimineata, alte ceaiuri si cafea, rucsac pregatit, pat lasat aranjat si o coborare de pe munte. De obicei incerc sa nu ma intristez si sa inteleg ca nu e inca timpul sa raman. Am ales sa coboram pe acelasi traseu si cum cararile din Ceahlau mi-au placut la nebunie, mai ales sa le merg pe langa, m-am apucat sa strang peturi. Aveam un sac menajer gol, un rucsac usor in spate si multa energie. Nu de alta, dar intr-un loc atat de ingrijit si protejat tot s-au mai gasit cateva personaje bipede care sa-si marcheze trecerea lor biodegradabila intr-un mod greu biodegradabil. Ma infurie cumplit si sper sa nu vad vreodata unul cu ochii mei ca nu stiu cum voi reactiona. Nu-mi imaginez cum arata cuvantul pasnic cand ma gandesc la asta.

Dar padurea… padurea era superba… picioarele schiau prin frunzele aramii de fag, ochii cautau lumina, trupul cauta caldura, sufletul se ridicase mult deasupra mea…

cerul, padurea,
Ceahlau. Padurea. Toamna

padurea, cerul,
Ceahlau. Padurea. Toamna

Pentru o vremne am „ratacit” putin marcajul si am putut simti mai mult padurea decat in tot restul drumului. Mi-a amintit de toamnele mele pe dealuri si prin paduri de-acasa, de jocurile in mormane de frunze ale copilariei, de salbaticia luminisurilor… Mai vazusem padure invaluita in ceata, dar nu asa… poate ca soarele era vinovat de toata acea splendoare pe care Micutza a surprins-o timida, pe care eu o cuprindeam cu ochii ca pe o mangaiere dumnezeiasca si in care ma las si acum, acoperita in tacere…

ultima imbratisare,
Ceahlau. Padurea. Ceata

desavarsirea,
Ceahlau. Padurea. Toamna

speranta,
Ceahlau. Padurea. Ceata

visatorii,
Ceahlau. Padurea. Ceata.  Raze de soare printre crengi

viata!
Ceahlau. Padurea. Ceata. Feriga

_____________________
P.S.-uri:

intr-un final am pierdut una dintre manusi…

albumul foto al Micutzei e pe-aici…

harta traseelor din Ceahlau…

28 Comentarii

  • Bravo Claudia e frumos ca te plimbi prin toata tara. Ma bucur pt tine, insa tine cont si de sfatul meu: nu mai pleca singura pe munte, nu se stie niciodata ce se poate intampla. In rest numai bine, distractie placuta!

  • @un amic: sa inteleg ca ai citit mai mult decat calatoria Soarelui prin Ceahlau. Iti multumesc si pentru asta si pentru sfat. Sa stii ca nu plec singura de „nebuna” ci doar atunci cand e momentul potrivit pentru asta si stiu ca mai am multe de invatat de la Munte. Iar cand voi mai hotari ture solitare o voi face cu toata lucididatea, planuindu-le cu grija, si doar pentru ca asa simt, fara sa am un motiv exterior. E o chestie intre mine si El 🙂

  • Foarte frumos articol si superbe poze! Felicitari! Ceahlaul este un munte special, iar traseele alese de voi sunt interesante. Ultima data am ajuns in Ceahlau prin primavara acestui an si tare as mai vrea sa fac o tura de iarna pe acolo.
    Sa auzim numai de bine si la mai multe ture prin munti!

  • mai mitsano m-ai innebunit…mereu trebuie sa pierzi cate ceva pe munte? mereu vrei sa lasi ceva acolo?

  • @nico: da mai, le-am pierdut, le-am regasit… dar coborand prin padure si culegand peturile… una dintre manusi a ramas pe-acolo, probabil s-a agatat. Nu-mi pare rau… asa a fost sa fie, noroc ca era perechea mai ieftina 😀

  • e superb…ce ai scris…ce ai vazut!
    multumesc pentru ca ne descrii si noua locurile minunate care ne inconjoara si pe care suntem prea ignoranti sa le apreciem cu propria fiinta. le vedem prin tine…

  • @nico: cu mult drag 🙂

    @mali: ti-e si drag tie Muntele asta ca doar e de-acolo de la tine 🙂

    (da’ mi-e greu sa cred ca te-a facut sa nu mai spui nimic, tu care ai replica la orice 🙂 )

  • superb blog, superbe poze, sensibil suflet ai 🙂 felicitari pt tot. p.s. ai putea face un blog doar de calatorii, in ro / en, cu care sa faci si bani! din reclame si adwords, think abt it !

  • Te felicit din toata inima pentru pozele tale, unele din ele adevarate opere de arta. Cine a fost pe Ceahlau nu are cum sa nu se indragosteasca de el la prima vedere… e mirific!
    Numai bine!

  • @Mihai: Multumesc pentru vizita si pentru gandurile tale. Mi-a facut placere sa te cunosc in tura si-ti urez de-asemenea multe carari ca cele din Ceahlau.

  • Frumos ai scris aceasta poveste a primei intalniri cu Ceahlaul. Mie mi-au placut mult: covorul acelor de zada, aburul/ceata/frigul ce faceau atat de ireala padurea si coboratul prin padure doar ghidandu-ne dupa panta.
    Ture cat mai frumoase care sa te faca sa iti mai pierzi cate o manusa.
    PS
    Pentru cei ce doresc sa mearga acolo: http://www.ceahlaupark.ro

  • Ceahlaul este un munte foarte special si plin de energie spirituala!
    O data pe an macar, merita sa mergi pentru ati reincarca bateriile!

    Felicitari pentru poveste si foto!

  • Fain Rasaritul :> Ceahlaul e un must do pentru mine, sa fiu deasupra norilor si sa pozez un rasarit/apus…ar fi minunat. Ms pt ideea de abordare a masivului Ciucas si pt informatia referitoare la autogara basarab si cursele spre Cheia cu microbuzul. Si eu merg singur pe munte; am facut recent doua ture in Piatra: http://tiberiu-matache.blogspot.com/

  • Multumesc, MeetTheSun, pentru arta cu care descrii clipele petrecute in compania Muntelui, Mariei Sale!
    Sorb de fiecare data fiecare fraza.. fiecare gand ilustrat atat de minunat, si retraiesc senzatia de nedescris pe care am avut-o si o am de fiecare data cand merg pe munte.
    Ceahlaul e un munte mirific.. l-am strabatut cu putin inaintea trecerii tale pe-acolo, pe un traseu relativ asemanator.. si mi-as dori sa merg iarasi, si iarasi.. si parca tot n-ar fi deajuns..
    Descrierile turelor tale sunt cea mai placuta lectura in timpul liber pentru mine, atunci cand mi-as dori sa fi pe munte!
    Carari cu soare si vreme buna!!

  • Iti multumesc Raluca pentru vorbele frumoase si sincere, pentru vizita si pentru lectura, recunosc ca si eu imi trec dorul de munte recitind jurnalele sau jurnalele altora si de cele mai multe ori nu ma pot desprinde pana nu termin doua-trei…

  • Mi-ar face o deosebita placere sa am ocazia si sa-mi accepti compania intr-una din turele tale solitare :). Sa te pot urma la ceva distanta.. sa avem fiecare in parte bucuria savurarii minunatiilor ce ne-nconjoara.. „sa ascultam iarba cum creste”, asa cum imi place mie sa spun . Sincer, te invidiez (cu toate ca nu-mi sta in fire sa fiu invidioasa 😀 ) pentru ca ai incredere in munte si te incumeti a merge singura pe munte.. Primul jurnal al tau pe care l-am citit, a fost tura din Ciucas.. am retrait drumul parcurs de mine, in acel masiv.. la fel, cu putin inaintea ta :)). Fiecare masiv are unicitatea sa, panorame care-ti raman vii in minte si in suflet.. lucruri marunte pe care, daca ai ochi, le vezi.. cadre de neuitat… Si asa am inceput sa iti urmaresc jurnalele, si sa ma regasec in mare parte in ele.. prin intermediul trairilor tale si al harului tau descriptiv.
    PS: Nu o abandona pe Micuta.. zece digicam-uri de ultima generatie, nu stiu ce stie ea ;).
    La cat mai multe jurnale!!

  • N-am mai mers in ture solitare, dar le duc dorul. De multe ori ma rup de grup tocmai pentru a ramane o vreme singura, cateva minute pentru mine insumi cu muntele…

    N-o mai dau pe Micuta… ne leaga prea multe 🙂

  • Superbe imagini, felicitări! Sunt pentru prima oară pe blogul tău şi mi se pare foarte interesant – mă bucur că s-a întâmplat să-l descopăr! :)))

  • is foarte reusite pozele :X
    cu ce aparat ai facut pozele dak nu te superi sa-mi raspunzi ? 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *