Urcam pe Clăbucetul Taurului la final de zi cu speranța că apusul va răspândi măcar pentru o secundă o lumină caldă înspre noi – noi, vânătorii de secunde memorabile. Soarele se topise ca o minge albă, mată, în plafonul gri ce înghițea nemilos aproape tot cerul lăsând doar nordului câteva fâșii pastelate de galben, roz și albastru turcoaz, neverosimilă culoare, și totuși!
Bucegii erau mult mai impozanți acum în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, ca un rege bătrân pe care norul străveziu ca un voal tot încerca să îi acopere umerii, dar care mai apoi s-a transformat în plapumă și sub vizuala greutate a strivit platoul până pe marginile abruptului prahovean, delimitând astfel muntele de cerneala petrol a cerului.
Pe vârful nostru bătea vântul, flutura în ritm înghețat tricolorul, am regizat câteva poze în grabă căci aveam sentimentul că muntele se va închide în urma noastră. Ziua se încheia fără ca vreo lumină caldă să mai răzbească spre culmile Baiului și totuși minutele apusului fără de soare s-au cuibărit recunoscător în memorie.
Vineri, 14 decembrie 2018, Munții Baiului
Drumețe: Mike & Claudia
Traseu: Azuga – Valea Limbășelului – bandă albastră – Clăbucetul Azugii – Cabana Susai – cruce albastră – Clăbucet Plecare – triunghi albastru – Cabana Gârbova – Clăbucetul Taurului – punct albastru – Azuga. Harta de la muntii-nostri.ro
Date traseu: 20km, 1270m+, 6h30min, track Strava.
Varianta de primăvară, dar nu în bocanci: Turul Clăbucetelor în alergare.
Printre cele mai prielnice lucruri care mi se puteau întâmpla, locuitul în Brașov alături de cei mai buni prieteni este cu siguranță unul dintre ele! Așa se face că a-mi lua concediu pentru a merge pe munte alături de Mike are o firească doză de normalitate. Nici nu mă interesa prea tare cum va fi vremea, important era să reînceapă cumva seria ieșirilor între fete, ca pe vremuri. Sunt conștientă totuși că sunt vremuri noi, nu trăiesc în trecut, dar nevoia de a recupera ultimii ani stați oarecum deoparte de munte încă există.
Mi-am dorit să ajung prin Bucegi sau Piatra Craiului pe trasee pe care n-am mai fost demult, însă tragicul eveniment din weekend-ul trecut când doi apreciați oameni de munte și-au pierdut viața în avalanșa de pe Valea Morarului, mi-a activat tot felul de frici. Frica de zăpadă, frica de trasee solicitante, frica de propria rugină căci da, pioletul meu e ca nou, toată rugina e la mine. Nu aș fi mers oricum pe o vale alpină, dar acum sunt și mai convinsă că nici nu-mi doresc să se întâmple asta curând. Chiar vorbeam cu Mike pe tema asta și, în definitiv, ce rost are să parcurgi un traseu care produce crispare?!? Muntele e frumos privit și din locuri cu riscuri minime, iar entuziasmul meu e oricum mare, nu am nevoie de ture provocatoare ca să simt… intensitate 😀
Mike a venit cu ideea traseului și în contextul descris mai sus, am aderat fără să stau pe gânduri. Cu toate că Munții Baiului sunt considerați domoli, au câteva urcări pieptișe la fel cum este și cel din Azuga spre Clăbucetul omonim. Genul ăla de urcuș pe care îl ții pentru prietenii apropiați, ca să se poată exprima în voie 😀
Pe poteca fără serpentine ce ținea muchia nu mai erau alte urme de oameni, doar ursul trecuse de curând și cerbii cu ciutele lor. De altfel, dacă urmele lui Moș Martin nu ne vor mai apărea în cale, cele de cornute se vor înmulți, ba chiar vom reuși să vedem o pereche în apropierea Cabanei Susai.
Aproape că nu-mi venea să cred că am tras lozul câștigător cu o zi perfectă pentru drumeție, că mai aveam puțin și ajungeam în zona însorită, dar în același timp era suficient de frig cât să ne bucurăm de chiciură.
De la ieșirea din pădure zăpada a fost ceva mai mare, dar nu cât să ne facem griji că bătutul urmelor ne va consuma mult timp și va trebui să ne întoarcem pe același traseu. Dar la cum se vedeau toți munții din jur, întorsul nu mi-ar fi adus păreri de rău!
Până pe vârful Clăbucetul Azugii am mers în lungul unei poieni, printre pâlcuri de molizi și tufișuri de ienupăr, uneori profilându-se din forma nămeților existența unui posibil drum. Noi am ținut poteca bătută de cerb, așa îmi place să cred că era cerb.
Nu am mai zărit marcajul bandă albastră, probabil era pe lângă pădure, iar din ce am văzut pe hărți, acesta nici nu urcă pe vârf. Lucru important de știut pentru că marcajul trebuie regăsit dacă se dorește continuarea spre Cabana Susai, ori dacă e zăpada mare sau e ceață, acest lucru nu e chiar simplu, de aceea am și menționat track-ul gps mai sus în zona de info.
De pe cel mai înalt punct al zilei (1586m cât are Clăbucetul Azugii) ne răsfățam cu priveliștea vârfurilor bine conturate de albul zăpezii, dar și cu sculpturile vântului din timpul ninsorii. E tare plăcut să mergi printr-o zăpadă pufoasă nu foarte mare, dar e și mai plăcut să cobori prin ea, să arunci piciorele înainte-ți, să te lași alunecând. Pentru asta nu-i musai să te duci foarte departe de casă, însă într-o zi întreagă petrecută pe munte ai toate șansele să îți mulțumești toate simțurile până obosesc picioarele 🙂
Mike a avut pe ceas track-ul unei drumeții mai vechi astfel că am regăsit marcajul destul de repede, fără bâjbâieli. De aici până la Susai am revenit în pădure pe poteca numită Drumul lui Ceaușescu. Zăpada era din nou mai mică, numai bună de mărșăluit. Mă simțeam deja cam obosită, anduranța mea se reclădește parcă de la zero, dar și mersul în bocanci are o contribuție, mai ales că ritmul a fost mai tot timpul susținut, nicidecum de plimbare. La cabană aveam să reieșim la soare și să facem pauză de masă – nu țin minte să mai fi așteptat pe vremuri cu așa interes pauza de masă…
De la Susai poteca merge prin spatele cabanei și bănuiesc că în lipsa zăpezii și în agitația de weekend, zona nu mi-ar plăcea prea mult. Cu toate astea mi se pare un loc bun de venit cu Miruna. Porțiunea spre Pârtia Cocoșul mi-a plăcut însă foarte mult, pădurea tot mai împodobită în chiciură, plus urmele de atv pe care le-am apreciat. Pe pârtie nu se schia, zăpadă încă puțină, dar panta a scos puțin sufletul din mine. Am găsit și o sticlă de bere cu tot cu lichidul aferent, căzută probabil de la cel care aprovizionează Cabana Gârbova, motiv de amuzament, dar nu și de potolirea setei căci pentru asta ceaiul adus de Mike era fără egal!
Sus la stația telescaunului am mai făcut o pauză de soare și ceai, depărtările prinseseră pâclă semn că vremea avea să se schimbe, iar noi mai aveam o bucată bună de tropăit până la mașina lăsată în Valea Azugii. M-a cam demoralizat priveliștea spre Clăbucetul Taurului – în amintirile mele nu era așa înalt – dar Mike a știut să mă motiveze și mi-am amintit că altădată nu aș fi zis pas vreunui urcuș, dimpotrivă.
Era cât pe ce să spun că nu am întâlnit oameni, dar interacțiunea cu ei a luat chipul a doi nenici cu câte un brad târâș după ei și o hoardă de câini ce ne-au cam încolțit și pe care stăpânii nu au dat zor să îi domolească și nici la capitolul politețe n-au plusat.
În zona Clăbucetului Taurului am remarcat mai multe plăcuțe care descriu evenimentele din primul război mondial, zona păstrând încă amintiri ale războiului, urme de tranșee sau cratere de obuze. Chiar poteca pe care am coborât se numește Drumul Tunului, marcaj punct albastru, dar ca orice treabă românească finalul coborârii spre Azuga nu are o continuitate clară.
Și-am încheiat ziua pe lumină, fără să aprindem frontalele, o zi nesperat de frumoasă și de plină, motiv pentru care mai mult ca sigur îmi voi mai lua astfel de zile de concediu. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine e tot timpul pregătit 🙂
Ce fain! Aproape ca astept ziua in care merge pustiu’ la gradinita :))
Și eu apreciez creșa că există! Și nu doar pentru că pot merge la serviciu, dar și pentru că o ajută să se dezvolte, că e într-o comunitate de copii, că e seara obosită și adoarme repede :)))