Subtitlu: „griji pentru gleznă și alte amărăciuni”, asta ca să ilustrez complet tabloul, lucruri despre care voi scrie într-un fel sau altul la un moment dat. Cert e că de când suntem doi la Brașov, weekend-urile au o tendință de a fi mai puțin planificate, somnul ne place mai mult, iar trezirea târzie ne obligă să improvizăm mici ieșiri pe lângă casă. Nu e nimic rău în asta, nu dau nimănui socoteală cât și cum ies în natură, însă încerc să-mi dau seama dacă nu cumva tocmai apropierea Brașovului de munte stimulează… delăsarea. Asta da problemă, nu??!
5-6 martie 2016
eu & Andrei
Traseul de pe Culmea Bratocea descris în alte dăți:
– Cu trupă mare pe Bratocea – tură pentru prieteni sau
– Uriașii Ciucașului
Ceva mai multe poze în albumul foto.
Sâmbătă am avut bilete la Carmen, am mai văzut spectacolul la București, dar varianta Operei Brașov tentează la fel de mult. De altfel, de când am venit aici, n-am ocolit nici teatrul sau filarmonica – ni se pare grozav că se găsesc bilete, prețurile sunt ca de provincie – iar observarea „lumii bune” brașovene și plimbarea de după pe post de recenzie la pas, fac parte deja din ritualul care ne întregește experiența culturală.
Cine-a pus muntele în oraș…
ploaie în oraș, zăpadă pe Tâmpa
Înainte de Carmen ne-a mai rămas timp doar de o clasică alergare pe Tâmpa. În noaptea de dinainte plouase și poteca a fost destul de nămoloasă. Până și turiștii au băgat de seamă, pentru o zi de weekend a fost destul de liber. Ghioceii găsiți săptămâna trecută erau deja amintire, a venit rândul altor floricele, semn că primăvara asta e tare grăbită…
Postăvaru e proaspăt nins
toporași albi
un spânz mă „privește” de deasupra potecii
Glezna dreaptă ce mă supără de la 1 decembrie încoace nu se lasă. Cu toate că am alergat ușor și cu multă grijă, cu toate că am făcut pauze și masaj cu antiinflamator, nimic nu pare să dea rezultat. Ca să fie totul perfect, nici durerea din dreapta nu se lasă, când apare e atât de intensă încât mă simt înjunghiată, de parcă mi s-ar transforma coasta într-o lamă și-ar lua la crestat ficatul sau ce e pe acolo… Aici intră și amăgirea în ecuație: la alergarea nocturnă de pe 1 martie glezna a fost ca nouă și am crezut – naiva de mine – că am scăpat. Eh, nu, sâmbătă simțeam durerea de la primii o sută de metri.
În aste condiții sunt tare mâhnită, mai ales că tot ce mi-am propus anul acesta (și de-acum încolo) e să alerg doar pentru că îmi place starea de alergare și mă ajută să petrec mai mult timp în natură, să nu am alt scop în afara recreerii (nu concursuri, nu îmbunătățirea „performanțelor”) și tocmai asta nu-mi prea iese…
E cam greu să uit de durere și de grija de-a nu călca strâmb, e cam greu să mă bucur de mișcare și chiar și de peisaj, mă simt nevoită să-mi strunesc felul meu liber de a fi, de a privi în toate părțile în timp ce mă deplasez – acum mă uit pe unde calc chiar și când merg la serviciu (deși știu fiecare denivelare)…
Trecând peste ce pot ascunde în spatele lentilelor heliomate, momentele în doi sunt neprețuite. Cu câțiva ani în urmă nici că îmi trecea prin cap că vom ajunge să alergăm împreună și încă pe poteci.
Plimbare pe Bratocea
Pentru duminică am urmat scenariul clasic: ne trezim, vedem vremea și ne hotărâm încotro. Ei na! Cineva a oprit alarma și s-a culcat la loc, adică eu, urmând ca pe la orele 10-11 să luăm relaxați micul-dejun, doar nu era să ne mai grăbim undeva?! Până la urmă ne-am urnit pe direcția Ciucaș și Culmea Bratocei.
Soarele puternic, lipsa vântului și covorul de brândușe de până în releu, ne-au înmuiat pașii și au înmulțit pauzele. Fără să ne ia prea mult timp, am căzut de acord că n-o să ajungem oricum departe și nici nu ne dorim asta, ci doar o plimbare, eventual până pe firul culmii cât să am vedere spre pitoreasca Poiană a Teslei.
Glezna a continuat să mă doară, pesemne a simțit că port același bocanc ce a călcat strâmb… Nici peticele de zăpadă nu mi-au priit umbletului, dar asta nu mi-a împiedicat pofta de a explora prin stânga-dreapta potecii: singura noastră preocupare era să ne bucurăm de priveliște.
panoramă din poiana de la releu, în stânga Culmea Gropșoarele-Zăganu, în dreapta Munții Grohotișului (în fundal, Siriu?)
încep a se iți Bucegii
printre brândușe, buchete de ghiocei
loc de popas
cu Baiului și Bucegii în spate (și câte un pic din alți munți), plus Piatra Mare în dreapta
Sfinxul Bratocei? de când îl caut…
plimbări fără țintă – un obicei nou?!?
panoramă spre Vârful Ciucaș, cu desfășurarea Culmii Bratocei
panoramă spre Baiului, Bucegi de pe Colții Bratocei
Poiana Teslei și Muntele Tesla
primăvară versus iarnă, brândușele ies câtă frunză și iarbă după topirea zăpezii
p.s. Pe 8 martie am tras o alergare nocturnă prin Brașov și nici glezna și nici durerea din dreapta nu au dat semne că există. Aș putea să mă bucur, dar e prea devreme. S-ar putea să-mi cadă mai bine alergările seara decât cele dimineața sau la prânz. Sau poate pentru că am mâncat înainte. Sau poate pentru că am schimbat încălțările. În astfel de condiții, tot mai empirice, n-am cum să mă plictisesc, n-am cum…
meet the sun
concluzia… noaptea disimuleaza durerea, run run 🙂
ceva de genul, da, pe întuneric nu-și mai vede durerea chipul 😀
Poate mai bagam o fisa cu alergarea weekendul asta. La ce ora iti cade tie bine. Sa testam teoria cu alergarile de dimineata care sunt neprielnice si cele de seara care pica bine. Presimt ca mie o sa imi fie egal. Duhul mi-l dau si dimineata si seara.
Cred că „scap”, sâmbătă sunt la un botez la București, duminică seara poate „alergăm Brașovul” 😀
Preafrumoasa Tesla, tare mi-a placut :).
Și de sufletul meu s-a lipit 😉 E imaginea aia idilică de poiană cu brazi (bună să faci reclamă la milka?!), la poale de munte, cu priveliște largă spre alte creste 🙂
Pe unde fugi prin Brasov?
Peste tot, prin orașul vechi, pe sub Tâmpa (și pe o parte și pe de alta), când am cu cine și pe Tâmpa sau mai departe. Traseu fain e și prin Șchei până la Pietrele lui Solomon.
Super fain, cautam trasee 😉
Păi am putea să reușim mai mult de-atât! Zilele astea am planificate multe chestii, dar o să mă țin de capul tău să ieșim împreună. Nu-ți fă griji de ritm sau rezistență, îmi face plăcere să alerg cu oameni 🙂
Ok. Eu dau ture acum in jurul unui cimitir vechi cu flori multe si colorate care ma inspira teribil cand e sa vina – inspiratia – deci nu poate fi decat mai bine cu toate ca „gurile rele” zic ca nu prea se fuge in Romania (nu, nu voi face cu gluma cu fuga de raspundere), ca aia de fug par ciudati de se intreaba poporul de ce fug, or fi stiind ei ceva, sa anunte politia, sa nu anunte politia, sa faca cercetari, sa nu ? M-ai linistit 😉 Planificam cand ajung 😉
Sunt și aici destule cimitire, se poate face chiar un circuit – uneori, când sunt pe Tâmpa, îmi place să le număr 😀
Se fuge și-n România, cei care comentează de pe margine nu au altceva mai bun de făcut – e totuși „sportul” cu cei mai mulți adepți.
Adevarata chestia cu delasarea. Nu esti singura. Noi suntem la 10-15 minute cu masina de multe trasee asemanatoare celor din Brasov si la o ora de un parc national gen Bucegi. Ce-am facut de anul trecut?! Am lasat-o de azi pe maine si tot asa…abia prin decembrie ne-am urnit si-am reusit sa facem doua trasee foarte faine. Cand nu locuiam in Colorado faceam pe naiba-n patru sa ajungem la munte, acum ca e la o aruncatura de baț……ii dam cu lenea inainte :)))
Mare grija cu glezna, e ceva ce se vindeca greu ori deloc. Le-am avut rupte pe amandoua cu ligamente intinse si luxate de enspe ori care la efort fac gleza imposibila si-o umfla de-arata ca un pepene. Singurul leac e alergatul „incet” ori deloc :)))) Ceea ce e imposibil.
Mi-e dor de Ciucas, de Brasov si de ghioceii romanesti 🙂
Păi ce-mi spui tu cu delăsarea îmi întărește teoria 🙂 E bine că nu sunt defectă, doar sub influența proximității. E drept că văd muntele pe geam și la mine nu e o dependență de mișcare neapărat (sau vreo ambiție să fac anumite trasee etc.) ci de-a mă simți la munte. Sper să mă apuce totuși… hărnicia 😀