O zi în Bucegi, Bucșoiu-Omu-Mălăiești

în viața Muntelui sunt doar o Clipă,
în clipa mea Muntele-i cât o Viață

Dacă prima tură în Bucegi de anul ăsta de-acum o lună jumătate cu pinguinul Vali a însemnat revenirea Acasă și izbucnirea disperată în munte, dacă a doua tură de-acum trei săptămâni cu pinguina Mike a readus în mine simțirile profunde pe care doar muntele le poate stârni, a treia tură consecutivă în același munte, însoțită de alți trei pinguini de data asta, mi-a confirmat ceea ce deja știam: nu mă pot sătura de Bucegi, muntele ăsta e perfect pentru evadări de o zi, pentru ture cu prietenii sau pentru o binevenită solitudine, muntele acesta atât de umblat îmi dezvăluie de fiecare dată un alt colțișor al său de parcă știe cu ce inimă îi urc potecile…

Când: sâmbătă, 13 septembrie 2014

Unde & Cum: Munții Bucegi, traseu:

– marcaj bandă roșie (BR): Cabana Gura Diham – Bucșoiu – Vf. Omu
– marcaj bandă albastră (BA): Omu – Hornul Mare – Cabana Mălăiești + triunghi albastru (TA): La Prepeleac + bandă roșie:  Gura Diham.

Tura în imagini (album foto google photos)

Pinguini drumeți: Claudia și Andrei, Vintilă, Muha

Câte ceva despre traseu / ture pe munte. 

Știu că multă lume întreabă de anumite trasee ce par destul de ușoare și de accesibile dintr-un jurnal ca cel de față, dar realitatea ține de fiecare dintre noi și de grupul din care facem parte.

Dacă se ia în calcul circuitul la o zi, fără dormit la cabană/cort, cu plecat pe la 8-9 dimineața și sosit pe lumină, atunci pe lângă echipamentul ușor (rucsac mic de 20-25l, încălțăminte de trail) sunt (cam) obligatorii experiența montană, condiția fizică, un grup omogen și nu pentru că traseele ar fi musai dificile ci pentru a merge într-un ritm confortabil, susținut și de stat la povești totodată, chiar dacă timpul de parcurgere este cu o oră-două mai scurt decât cel precizat pe indicatorul turistic.

Astfel sunt foarte tentante turele de tip „raid”, la o zi, cu o varietate destul de mare de peisaje, dar asta pentru că la o schimbare bruscă de condiții meteo, grupul își permite să „alerge” sau să aleagă un traseu de retragere în cunoștință de cauză. Sfatul meu este să vă inspirați din turele altora, dar să plănuiți voi înșivă luându-vă în calcul, cu sinceritate, abilitățile dobândite, desigur, tot pe munte.

Legat de traseul de față urcușul pe Bucșoiu poate fi o piatră de încercare pentru suflul unora, la fel și coborârea pe Hornul Mare, o zonă destul de abruptă și de sfărâmicioasă în care dacă nu aluneci pe pământ sigur o faci pe grohotișul de conglomerate (alternativa mai blândă e probabil poteca de vară). De la Cabana Mălăiești, pe Take, „autostrada” e atât de umblată încât devine oarecum alunecoasă pentru tălpile obosite spre final de tură; cu atât mai mult e de apreciat linul potecii de la Pichetul Roșu încolo. Nu uit de ultima pantă ce coboară la Gura Diham și care dă lovitura de grație genunchilor, noroc că se poate alerga în mici zig-zag-uri.

Iar în Bucegi, iar la Omu!

Cum cele două zile de weekend se împart nemilos între cele necesare și stropul de relaxare (deși dacă mă întrebați pe mine muntele intră tot la necesare), ieșirile la o singură zi sunt cele care îmi împacă cel mai bine programul. Din fericire din gașca mea de prieteni – pinguinii, mereu se găsește cel puțin unul pe aceeași lungime de undă și tot din fericire, alergarea montană și/sau turele light ne-au schimbat destul de mult abordarea de a ne bucura cât mai mult de munte într-un timp la fel de scurt.

Astfel că pentru sâmbătă ne-am adunat vreo patru pinguini la inițiativa lui Cristi pe principiul „eu doar sâmbătă pot” la care am aderat imediat. Hai în Bucegi că e aproape, apoi hai pe Bucșoiu că doar îi munte fain și bun ca antrenament pentru MPC – maratonul Pietrei Craiului care ne face cu ochiul la început de octombrie. Hai să coborâm pe la Mălăiești că tot n-am fost de mult, pe varianta Hornul Mare, o „premieră” pentru unii dintre noi, și uite așa se fac planurile de munte pe joi, pe vineri, fără prea mult tam-tam și organizare, fiecare știe ce are de făcut.

Am parcat în față la Gura Diham și ne-am făcut încălzirea pe „panta prostului” cu care debutează traseul spre Cabana Poiana Izvoarelor. Poteca e de-altfel foarte frumoasă o dată ce se mai domolește și continuă în stilul domol până ce trece de cabană și ajunge la Pichetul Roșu, intersecția cu Plaiul Munticelul ce face legătura între Cabana Diham și Căminul Alpin din Bușteni. De la Pichet începe urcușul, se trece printr-o primă zonă de buruieni înalte și de potecă-tranșeu cu un ușor răgaz în punctul numit La Prepeleac.

După despărțirea de Poteca Take Ionescu ce duce la Cabana Mălăiești, Bucșoiul își arată puterile pentru care e (re)cunoscut. E un munte care mă tot atrage în ciuda experiențelor avute: ceață, ploaie, rătăcire noaptea, frig, iarăși ceață, lapoviță, crampe musculare la maratonul 7500 🙂 Andrei nu mai fusese și chiar eram curioasă cum o să i se pară: i-a plăcut! Bucșoiul a avut și zmeură de data asta plus vreme relativ bună cu răzlețe valuri de nori ce s-au mai rostogolit peste culmea pietroasă când și când. Pentru Andrei a fost prima tură după întoarcerea din Canada și cu toate că se aștepta să uite cum mai e să urci, a avut o adevărată surpriză, ca de-altfel și noi restul care tot așteptam să „se taie” 🙂

Cine s-a … în drum??!

De data asta a avut și ceva haz de necaz și deși ușor scârbos, o să menționez episodul pentru că ține de comportamentul oamenilor pe munte, de multe ori de ceea ce „greșim” neintenționat. În zona cu lanțuri, exact la ieșirea în golul alpin, cineva a profitat de poteca plată ca să se bucure de un wc cu priveliște de multe stele. Și cum omul cu pricina o fi simțit ditamai chemarea n-a mai contat că se afla chiar în drum. Povestea n-ar fi existat dacă alt om, cu capul în nori pesemne, n-ar fi călcat în ditamai capcana de-altfel vizibilă și detectabilă după miros. Ghinionistul, probabil cu nările înfundate că nu-mi explic, a împrăștiat consecvent eficientul „marcaj” preț de 10-15m exact pe porțiunea abruptă de stâncării unde vorba ceea, mai pui și mâna. În condițiile astea am urcat val-vârtej jonglând printre pete maronii cu iz de temut, minunându-ne și râzând până la lacrimi de dezastrul produs de așa nevinovată faptă.

Flori de colț, capre negre, milimetrice flori…

Golul alpin e preferatul meu, priveliștile spre alte culmi stâncoase sau în adâncul Căldării Mălăiești sunt bune de tăiat respirația dacă realizezi cu adevărat ce vezi și mai ales, dacă guști muntele cu lingurița și savurezi tot ce primești fără să compari, fără să ai pretenția marilor realizări…

Să adaug că iar s-au arătat vederii mele căprițele negre? Și chiar în vreo două rânduri. Pe unele le-a speriat o potaie canină ce s-a ținut după noi în ciuda izgonirilor lui Cristi și care, ca drept mulțumire pentru eclerul primit de la Muha (da, ați înțeles bine, unul îl gonea, altul îl hrănea), s-a gândit că e cazul să ne „apere” de stăpânele crestelor. Și uite așa ne-am găsit față în față cu ditamai țapul care după ce-a analizat situația: pe de o parte oameni pe de alta câinele, a ales să treacă printre noi și să se refugieze pe alt versant. La numa’ doi pași de Muha a trecut în salturi mari spre disperarea aparatului meu foto care a declanșat prea târziu și n-a surprins ceea ce putea deveni o știre „o turistă a fost atacată în Bucegi de o capră neagră” (Muha, sic!)

Una dintre bucuriile mele pe munte e să descopăr floricele noi, mai degrabă ca o joacă și nu ca o știință, o pasiune ce-mi combină interesul pentru detalii și cel pentru plante în general. Memoria îmi cam sabotează „jocul” astfel că nu prea țin minte denumirile latinești sau pe cele populare cât contextul în care am mai văzut floarea respectivă și asta mi se pare mai important decât numele. În felul ăsta pot face comparații de mărime, culoare și cel mai mult desigur: mă bucur de prezența ei.

Altă parte a „jocului” cu florile este că începe să mi se dezvolte un anumit fler, să știu în funcție de altitudine și de tipul vegetației la ce flori să mă aștept să găsesc și așa de pildă am intuit versantul stâng al Bucșoiului ca fiind cel pe care s-ar putea afla flori de colț. Și-au fost, la un moment chiar destul de aproape de potecă, vara ploioasă fiindu-le cu siguranță prielnică și nu doar lor, cam toate speciile au avut un an bogat – aici am remarcat cu încântare explozia de gențiană mov (gentiana germanica) aproape în toată zona de gol alpin.

Popas friguros la Omu.

Pe mine nu mă atrage Omu ca vârf ci doar ca reper, să urc până la el și zău dacă n-aș urca săptămânal acolo fără să mă plictisesc. Cred că așa gândeau mulți dintre cei prezenți în cabană de se făcuse coadă la tejgheaua cabanierului și nici un loc liber la masă nu se mai găsea. La fel era și în jurul cabanei.

Vremea, cam friguroasă (eu aș fi zis un 6-8 grade deși termometrul zicea 16-18…), ne-a moderat popasul preț de băutul unui ceai. M-am bucurat să văd totuși atâta lume, e bine că se urcă pe munte, că se face mișcare, că negreșit de unii se va prinde dragostea de munte și aprecierea pentru ceea ce oferă, iar acești unii sunt și vor fi tot mai prețioși cu timpul.

După câteva poze regulamentare și un selfie amânat că era aglomerație și la capitolul poze cu telefonul „eu la Omu”, am pornit pe poteca din spatele cabanei, potecă comună pentru mai mult trasee pe partea nord-vestică.

Horn, Căldare, Cabană și iar popas.

Cu pasul iuțit de frig am admirat desigur frumoasa Valea Gaura pe care am amintirile unor lungi urcări, dar și mai frumoasă avea să-mi pară Căldarea Mălăiești din perspectiva celui care o traversează pentru prima oară.

Am intersectat intrarea pe poteca de vară, apoi pe cea pe Hornul Mic (cică și mai prăpăstios ca ăl Mare) și am început să coborâm pe banda albastră de pe Hornul Mare care, deși la prima vedere mi s-a părut scurt, e destul de lung și de solicitant. Sau lunile mele canadiene fără mers pe munte își spun totuși cuvântul.

Cum fiecare tură are un moment memorabil, de data aceasta a fost la coborârea în Căldare, poteca era aproape dreaptă traversând pășunile verzi din care se ridicau insule de iarbă înaltă ce se unduiau în vânt… hipnotică unduire, ca de final de film pe care genericul curge în plan secund iar ochiul privitorului e încă prins în povestea ce s-a terminat.

Îmi plac tot mai mult văile astea glaciare, îmi place tot mai mult Bucegiul, îmi place tot mai mult partea nord-vestică a lui și deja am planuri pentru următoarele reveniri, fugi, evadări că uneori așa le simt când mă rup din lanțul zilelor săptămânii… Se spune, chiar și eu spun, că muntele nu pleacă nicăieri, dar știu că omul și anotimpurile sale da…

La Mălăiești agitație mare, plină terasa, cai liberi, vreme superbă, peisajul e poate cel mai frumos oferit de o cabană. Ne așezăm și noi pe iarbă la o pauză de hidratare și o baie de soare, avem timp berechet pentru întoarcerea la mașină.

Genunchii scârțâie, oboseala-i dulce…

Deși sunt la a treia tură de când am revenit Acasă genunchii încă nu s-au uns într-ale coborârii. Nu-mi place senzația care-mi umbrește forma fizică de-altfel bună în ansamblul ei, iar asta, pe lângă alte motive, îmi retează din entuziasmul unei eventuale participări la maratonul din Crai. Cum perioada aceasta nu-mi îngăduie planuri, îmi lasă loc de momente frumoase venite la rând printre cele mai puțin frumoase, de zile pe munte, de zile cu prietenii și cine știe, poate și de-un maraton montan pe care mi-aș dori să-l adaug în salba subțire a realizărilor din acest an – participarea e realizarea în sine, nu vă gândiți că vorbesc de podium.

Întâlnim încă multă lume ce urcă la Mălăiești, altfel traseul e destul de liber și se scurge repede sub tălpi, motivați fiind și de perspectiva cinei la Gura Diham.

Oboseala mă cuprinde cu furnicături în mușchi și rigiditate în încheieturi, cu fioruri ce mă scutură și valuri de căldură ce mă adorm, e aceeași senzație veche pe care o recunosc cu plăcere căci e comună atât de multor coborâri de pe munte încât semnifică, de departe, varianta cea mai fericită a sfârșitului de zi. Această rară și dulce și dragă oboseală mi-e finalul perfect de zi…