[Bucegi] Două văi, doi urși, șase ore intense și-un infinit de flori

o minune ‘naltă cât un deget mic

Un urs ursuz pe Valea Jepilor, unul curios în poteca de pe Valea Cerbului, un Omu cu zăpadă de iulie și oarecum plictisitor în lipsa mizei, o tură de antrenament dar și de astâmpărarea dorului că nu mai fusesem de un an pe potecile misteriosului Bucegi învăluit în ceață, un prieten care mi-a răbdat personalitatea de fluturaș stresat că ratează vreo floare, dar și trenul care să o ducă pe mama din mine la timp în Brașov, iată rezumatul a șase ore intense petrecute pe munte pe care aș putea să le povestesc doar descriind cele mai de suflet imagini din sutele pe care le-am făcut cu disperare și încântare…

Înainte de orice: mulțumesc Vali pentru companie, a contat și înainte să vedem primul urs, dar după al doilea era clar că așa a trebuit să fie!

Avertizare: urmează o postare lungă, e ok dacă vă uitați doar la poze 😀

Bonus: varianta scurtă de la Vali:

nu știu ce “duamneiartamă” ai scris tu în paginile alea, că io aș fi încheiat în trei fraze:
1. M-am dat jos din tren, în fugă
2. Am ajuns la Omu’n fugă
3. M-am urcat in tren în fugă, să ajung să iau copilul de la creșă, evident, tot în fugă.

Vineri 12 iulie 2019, Bucegi
În pas alergător: pinguinii Claudia & Vali
Traseu: Bușteni – cruce albastră – Valea Jepilor – Cabana Babele – bandă galbenă – Vârful Omu – Valea Cerbului – Gura Diham
Date: 23km, 1700m+, 6h (timp realizat în mers alert + alergare ușoară!!!)

Dacă nu mă înscriam la maratonul din Cindrel, nu m-aș fi mobilizat pentru această ieșire, aș fi oftat că iar nu ajung în Bucegi la vremea Florilor de colț, ba chiar că trece vara cum a trecut și anul: cu puține zile pe munte și acelea departe de munții noștri înalți.

Singura variantă a fost să-mi iau concediu și să caut însoțitori, dar cum de vineri până duminică se desfășura în Bucegi ultramaratonul 7500, cam toți alergătorii erau implicați în eveniment (și se pare că nici eu nu-s vreun personaj atât de popular…). În lipsa mea, Andrei urma să o ducă pe Miruna la creșă, iar eu să mă întorc în Brașov la timp să o iau de la creșă, astfel că escapada mea în Bucegi era una pe fugă.

Spre deosebire de alte dăți, nu voiam totuși să merg singură. Norocul și bucuria mea s-au numit Vali, cu atât mai mult cu cât ieșirile cu prietenii apropiați sunt tot mai rare de-am ajuns să simt că mă văd cu toți când mă întâlnesc cu unul (asta și pentru că poveștile se învârtesc în jurul a ce-a mai făcut unul și altul).

De atâta entuziasm am dormit teribil de prost, încât trezirea a fost o binecuvântare: ura și la gară! Trenul mă aștepta pe linie, dimineața răcoroasă ținea loc de cafea, iar eu cred că dormeam cu ochii deschiși privind aburii ploii de peste noapte ce se ridicau din pădurile Văii Timișului, ca apoi să mă văd direct pe pe peronul din Bușteni căutându-l cu privirea pe Vali: iată-l!

Ora opt ne prindea mergând grăbit spre telecabina din Bușteni, trecând pe lângă postul de voluntari de la intersecția Jepilor și intrând în pădurea umedă și aburindă prin care niște raze de soare se strecurau anemic. Ne-am încălzit, dăm gecile jos, mănânc cele două frăguțe coapte ce mi se-arată firesc și începem urcarea.

N-am mai fost demult pe Valea Jepilor, unele segmente de potecă îmi sunt familiare, altele nu, însă ca întotdeauna îl parcurg cu respectul cuvenit unui hău chiar și așa mascat de copaci cum e în partea inferioară a văii.

Avem multe de povestit astfel că timpul trece repede și altitudinea se adună pe ceas spre bucuria targetului de acasă: să strâng minim 1500m de urcare.

Valea se îngustează, pădurea se împuținează în detrimentul vegetației înalte pe care o descoperim plină de apă și neiertătoare când se scutură pe noi – primii trecători ai zilei. Sau nu!?! Traversăm valea, urcăm niște serpentine abrupte și povestim despre Halep când observ pe versantul opus o fâșie de zăpadă netopită de care mă entuziasmez ca omul umblat rar pe munte vara. Și acolo: ursul.

ursul

Primul urs al zilei „păștea” zăpadă, asta era senzația privindu-l cum urca domol pe limba de zăpadă ca pe un acoperiș de șindrilă căruia acele coniferelor îi dădeau un aspect murdar. Blana îi părea ciufulită și mai mult gri decât maro și mai părea și surd din moment ce ne ignorase vorbăraia deloc șoptită. Abia când Vali a lovit bețele de trekking unul de altul și zgomotul metalic a pișcat liniștea văii, și-a întors privirea spre noi. Atunci am realizat cât de mare e, nici nu trebuia să-i văd ochii ca să-i înțeleg privirea, postura corpului. Și-a văzut apoi de ale lui amușinând zăpada, ne-am văzut și noi de poteca noastră și am răsuflat ușurată deși nu apucasem să am vreo emoție: ce bine că n-am venit singură!

Buun! Deși nu era pe lista dorințelor de împlinit în această tură, e totuși un eveniment să vezi ursul pe munte și să ai ce povesti curioșilor, „te-ai întâlnit cu ursul?” fiind una dintre întrebările frecvente pe care le primești când spui că mergi pe munte.

Cu toate că ceața a început să ne învăluie tot mai mult, îmi place la nebunie peisajul acesta misterios prin care zadele și florile devin și mai fotogenice, unde mai pui că temperatura era ideală pentru urcușul nostru susținut. Dar cum lucrurile bune nu țin mult, când poteca trece printre „buruieni” înalte, toată apa de pe ele se scutură pe colanții noștri croindu-și drum prin șosete spre interiorul cald al încălțărilor. Uneori mă ud până la gât, dar sunt deja amănunte, la fel cum sunt și urzicile de care nici nu mă mai feresc și culmea! nu mă pișcă niciuna. Probabil le e și lor milă…

Frigul își face loc firesc în ecuația umezelii, ce bine că nu bate vântul! ne spunem mult prea des și grăbim pasul bucurându-ne de partea superioară a văii unde iarba e ceva mai scundă. Tălpile sunt deja ude și realizez în cele câteva minute cât îl aștept pe Vali, că mai am puțin și încep să tremur (așa e uneori vara pe munte, de aceea aveam în rucsac mănuși, bluză, șosete de schimb). Și cum se limpezește puțin ceața, văd depărtându-se de mine două funduri de capre negre. Fuseseră în tot acel timp acolo…

Ne întâlnim cu un alergător care cobora, îmi povestește pe scurt impresia lui despre concursul de la Cindrel (care nu e una motivantă!), noi îi spunem de urs și ne vedem fiecare de drum. Mă uit după Flori de colț chiar pe tăpșanele de sub Cabana Caraiman unde știu sigur că sunt, zăresc doar unele îmbobocite pe care nu le pozez, ci le salvez în minte și acum aici pe blog. Trebuie să găsesc și unele înflorite, sunt optimistă!

între Cabana Caraiman și Cabana Babele

Pe lângă Cabana Babele trecem silențioși ca ceața, nu ne pozăm cu Sfinxul, dar ne oprim puțin mai sus pentru masa de prânz. Dăm iama în sandvișurile de acasă, dar și în mănuși, apoi ne punem gecile și plecăm mai departe. Suntem în grafic cu timpul.

pe lângă Babe, pe lângă Sfinx

Și-acolo, în mijlocul platoului, la margine potecii umblate, iată și Florile de colț mult dorite, primele pe 2019. Le pozez și bifez imaginar încă o dorință împlinită. Și mai am una florală – Sângele voinicului – despre care știu că ar fi deja trecută, dar nu îmi pierd speranța: o fi rămas vreuna mică-mică și pentru mine…

Până la Omu ceața s-a mai risipit, ne bucurăm de soare și cer albastru, dar apropierea de Cerdac începe să miroase a zăpadă și peisajul, așa cum știam de acasă, se schimbă și se răcește a iarnă.

Omu nu se vede de ceață, zăpada se topește lăsând la iveală florile ce nu par foarte afectate de neaua lui iulie

Urcarea spre Omu o facem în ceață, eu ajung totuși până la Cabană deși nu am ce face pe-acolo și nici chef de selfie (vârfurile sunt adesea mai plictisitoare ca alte puncte de pe traseu), astfel că mă reunesc cu Vali și începem coborârea pe Valea Cerbului – deloc o plăcere, zăpada înmuiată de pe serpentine îmbie la alunecare.

coborârea pe Valea Cerbului e cam umedă, dar cât de spectaculos arată muntele în jocul ceții

Scăpăm de zăpadă și florile sunt tot mai dese astfel că mă opresc la poze și îl las pe Vali să coboare în ritmul lui, fără să simt că îl zoresc. Peisajele îmi opresc adesea respirația, o fi valea aceasta dintre cele mai lungi, dar frumusețea este pe măsură și chiar îmi era dor de ea, ca de altfel de cam tot ce înseamnă Bucegi.

Ajung în zona în care în 2011 am văzut ultima oară florile rare și măcar pe hârtie protejate de Sângele Voinicului. Eram puțin sceptică pentru că întreaga zonă e pășunată și tăvălită de animale, dar cumva, tocmai aici pajiștea pare neumblată. Mă rog cu ochii ochilor să vadă ceva, dar în același timp am cam rămas mult în urma lui Vali și trebuie să fiu atentă și la alergat. În perioada asta mai sunt și numeroasele flori roz de Vârtejul Pământului în apogeu și e greu să mai disting altceva din gama roșu-roz, fir-ar!!

E ea? Atât de mică?!? Îmi amintesc că era mai înaltă… Îngenunchez și știu sigur că am în față un exemplar de Sângele Voinicului. Îl abia ating – cu tot cu tulpină e cât un deget de-al meu și nu-s pianistă. Sunt fericită de-mi vine să scuip în sân: la naiba, sunt norocoasă! Și o pozez și găsesc și alte exemplare și le pozez și pe ele și uit pentru câteva minute că mai există și altceva pe lumea asta. Sunt fericită că le-am găsit în același loc, că sunt multe și discrete și poate de asta povestea lor merge mai departe. Eu sunt doar un umil om care nu și-a pierdut încântarea și le părăsesc fără regrete și fără promisiunea că le voi revedea (curcubeiele sunt mai impresionante când nu le produci cu o arteziană, nu?!?).

frăția orhideelor: o parfumată roz (Gymnadenia sp.) și un frumos roșu intens (Nigritella sp., Sângele Voinicului)

stadii de Sângele Voinicului

Vali mă așteaptă mai jos pe un pietroi acolo unde traversăm pe partea cu Muntele Moraru, trecând valea lipsită de apă, dar cu urme de viituri. Pe aici e chiar plin de flori, încep să pozez ca disperata și pe când dădusem de un exemplar de Traunsteinera globosa (o orhidee ce-mi lipsea din colecție), Vali care e la doi pași în față îmi spune cu o voce calmă și suavă de teleenciclopedia:

– Claudia, ursul e în potecă.
– Haide măi! și continui să pozez orhideea.
– E aici în potecă, și îmi arată spre pragul ce surpă poteca la câțiva metri în fața noastră.
Văd o spinare maro. Nu gri ca a ursului de dimineață, ci o blăniță maro impecabilă. Abandonez cu puțină ciudă pozatul orhideei.

Al doilea urs al zilei și-a ales un moment nu prea bun să se arate.
– E mic.
– Ăsta mic?
– Dacă o fi cu maică-sa și acum vine din jos, de pe potecă? Să mai așteptăm. Hmm, pare să fie singur.
Toți ochii pe urs: Vali foșnește ceva dar nu mă uit. O secundă mai târziu știu ce: a scos fluierul.
Fac ceva poze fără să mă uit la telefon.

Pau! Pau! cu decibeli rezonabili plus fluierat plus bătut din bețe. Suntem calmi, calmi și așteptăm.
Ursul a urcat deasupra potecii, dar nu pare să aibă unde să se retragă. Se pitește în iarbă.

ursul după ce urcase din poteca care are un prag și apoi cotește spre dreapta și orhideea care mă ținuse ocupată. Vali zice că dacă nu mă opream la poză, iar el nu se oprea că mă oprisem eu, ne „urcam” pe urs

– Ursuleee? Vali îl strigă ca pe Andrei al meu care răspunde și la acest apelativ.
Capul rotund al ursului se ridică deasupra ierbii și se uită la noi ca un copil certat și imediat iertat.
Teoretic ursul nu mai e în potecă, e deasupra ei, dar practic trebuie să trecem pe sub el. Mai așteptăm, mai facem zgomot fără să urlăm sau să ne agităm prea tare. Înafară de curiozitate și de faptul că pare cam incomodat de brâna pe care trebuie să se retragă, nu citesc altceva pe chipul lui de animal sălbatic.
Nu-l mai vedem, a reușit cumva să dispară după muchia unde oricum noi nu vedem nimic.
Continuăm cu pas grăbit, fără să alergăm.
E plin de flori de colț pe tăpșanele de lângă potecă, buchete întregi pe care le culeg cu privirea, nu mai stau totuși la poze.

Ajunși destul de departe, scanăm versanții abrupți și îl zărim acolo. Paște iarbă? Așa pare, a scăpat de noi și noi de el. Se potrivește peisajului, fără îndoială. Statistic vorbind, îi spun lui Vali, după primul urs șansele să-l vedem și pe al doilea erau foarte scăzute, iar ca să-l vedem și pe al treilea ar trebui să fie chiar zero. Din fericire, al treilea urs al zilei a fost inofensivul urs de pluș din camera Mirunei.

punctul ăla negru e ursul

Ne-am întâlnit cu un băiat și o fată ce urcau spre Omu, ne-au întrebat de urs că ne auziseră plus că știau de la altcineva care se întorsese spre Bușteni că ursul nu se dăduse din potecă. Abia atunci am realizat ca am fost din nou norocoși, cine știe cât am fi avut de așteptat că la Omu sigur nu urcam… Am repovestit toată tărășenia și următorului grup întâlnit astfel că ajunsul la gară în timp util devenea problematic.

Poiana Coștilei – loc fain de venit cu copilul, dar nu la vremea urzicilor ca acum…

Alergând ușor și profitând de scurtătura marcată de organizatorii 7500 care ne-a scos direct la Gura Diham, am oprit ceasul după șase ore de mișcare și trăiri de tot felul. Nu-l las pe Vali să se spele la râu că poate pescuim pe cineva să ne ducă mai repede la gară: mai aveam o jumătate de oră să prindem trenul. Tractorașul abia plecase, iar alți șoferi nu păreau să se îndrepte spre Bușteni. Soseau în punctul de control primele trei echipe de băieți de la cursa 7500, apoi prima echipă de mix, din puțin nu ne-au prins din urmă pe traseu. Alt tractoraș venise, dar nu pleca până nu se umple…

Pe la 14:18 Vali îl întreabă pe un nene comerciant dacă se întoarce în Bușteni, zice că da și e de acord să ne ia, dar până eliberează bancheta din spate de o oală și alte catrafuse simțim că ne crește tensiunea (Vali ar fi mers cu oala în brațe 😀 ). Când ne vedem în mașină, las rușinea deoparte și îi spun că aș vrea să prind trenul de 14:33 să ajung la timp la creșă (altfel trebuia să facem un ocol Bușteni – Sinaia să luăm de acolo un tren care ajungea înainte de 17:30 în Brașov). Omul e receptiv: „păi hai să-l prindem” și ajungem la gară pe cea mai scurtă cale și cu destule slalomuri judecând după dansul oalei prin portbagaj.

Din logan sărim direct în gară, casa de marcat e la ușă, o doamnă în roșu ia bilet spre Brașov, urlu în spatele ei că vreau și două la Brașov, între timp trenul intră pe linie, teoretic nu se mai dau bilete, practic acum sunt tipărite, vânzătoarea îmi zice ceva de rest, eu îi zic să-mi dea biletele și când ultimele indicații îmi trec pe la ureche ca să ocolesc pe sus să mă vadă trenul, eu deja ies pe ușa gării pregătită să… sar gardul??! Dar Vali, unde e Vali? Mă uit, nu e nicăieri… Impiegata strigă la mine ca la oaia rătăcită să ocolesc gardul pe o alee aflată la douăzeci de metri în urma trenului și încep să alerg. Dar Vali? Unde e Vali? Ajung pe peronul liniei trei sau cât o fi fost, îl văd pe Vali în dreptul ultimului vagon, pesemne trecuse prin pasaj, o depășesc pe doamna în roșu încurajând-o „haideți doamnă!” căci alerga mai încet ca mine, iar trenul șuiera de zor a plecare…

Câteva minute mai târziu, suntem toți trei pe banchetă. Avem multe în comun, dar ne leagă prinsul trenului la mustață după ce-am coborât de la vârful Omu. Goana a încetat, vom ajunge devreme în Brașov și va fi timp pentru toate. Și chiar a fost.

Și pentru că toată nebunia asta a plecat de la ideea de antrenament pentru maraton, tura mi-a prins bine din multe puncte de vedere, nu doar că am reușit să obosesc din nou genunchiul stâng (ceea ce e bine, o problemă știută e una aproape rezolvată!), dar am o idee mult mai bună despre cum o să mă echipez și să-mi dozez efortul. Unde mai pui că și dacă văd ursul, n-o să-mi urce pulsul.

ce am mai reușit să pozez după depărtarea suficientă de urs

o infimă parte din minunățiile colorate ale muntelui…

p.s. Sfaturi pentru întâlnirea cu ursul: vedeți-vă de treabă, aveți răbdare să se îndepărteze, faceți zgomot moderat fără mișcări bruște, nu-i aruncați mâncare, nu stați la pozat/filmat. Așteptați-vă să-l întâlniți prin Bucegi, urșii din aici nu par să se mai ascundă când simt prezență umană. Nu uitați, pe munte e locul lui, chiar și pe cărare.

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.