Bucegi în roz și verde, circuit Clincea-Omu-Ciubotea

Înaintăm pe poteca lată cât ai pune două tălpi una lângă alta și versanții roz ni se arată în contre-jour, scăldați de lumina încă blândă a dimineții ce se revarsă peste Poiana Clincea. Îi spun lui Rose că nici o poză nu va putea reda fidel ce vedem. Această atmosferă ușor neclară, difuză, de pictor impresionist întinzând printre aburii dimineții culorile atâtor flori, dar mai ales pe-ale celebrului arbust de rododendron. Pozez fără să mă uit la ce încadrează camera telefonului, cu soarele în ochi îmi este oricum greu să fac asta, iar în mintea mea imaginea zilei se salvează deja în milioane de pixeli ce-și dau coate printre neuroni: am ajuns!
Peste tufele roz zumzăie nenumărate gâze, e un întreg univers care nu înțelege ce e viața și cum să se bucure de ea, ci e însuși viața așa cum noi oamenii nu suntem destul de simpli pentru a o percepe.

Duminică, 28 iunie 2020, Munții Bucegi
Drumețe alergătoare: Claudia & Rose-Marie
Traseul: sat Poarta – bandă roșie – Muchia Clincea, Refugiul Țigănești, intersecție triunghi galben, Vârful Scara, Vârful Omu – triunghi galben – Valea Ciubotea – Refugiu Salvamont Ciubotea – sat Poarta.
Date traseu: 22km, 1750m+, 5h45m cu pauze (3h45m până pe vârful Omu, strava)
Am mai parcurs Clincea în coborâre (în 2015) și m-am îndrăgostit de ea: Mica traversare a Bucegilor de la Bușteni la Bran.

*

E luni. Pe monitor sunt pozele din tură. Turnurile Țigănești, florile de tot felul, chipurile noastre zâmbind, noi alergând, verdele ierbii, zările. O iau de la capăt. Măi să fie, două duminici la rând pe munte! Nu-mi încap în piele, dacă aș fi păun m-aș înfoia și m-aș roti în jurul cozii să mai diluez din stare și să-mi găsesc locul pe scaun.

Miruna mi-ar zice: „mami, tezirea!”. Păi da, trezirea din visare! ieri a fost ieri, încă o duminică pe munte într-un decor cum nu am mai prins de mulți ani, azi e azi și viața trebuie apreciată pentru toate zilele ei, fie că sunt la serviciu, doar acasă trebăluind sau pe munte zburdând.

Cum umplu gospodinele cămara cu tot felul de borcane pentru iarnă, așa simt că mi-am pus și eu deoparte pe raftul cel mai de preț o clepsidră cu grăunțe de  frumusețe și libertate pentru „anotimpuri” mai reci. Dar și gospodinele mai deschid uneori ușa cămării doar pentru a admira ce-au adunat… Se pare că noi oamenii nu mai suntem atât de unici când vine vorba de fericire.

*

La capătul satului Poarta am parcat unde se termină asfaltul și se întrezărește mai în față o barieră. Marcajele turistice erau prezente deja pe stâlpii de curent, iar pentru a urma banda roșie pe Muchia Clincea ne întoarcem puțin. La început urcăm pe lângă o pârtie de schi și e deja foarte cald. În pădure se mai răcoresc lucrurile, dar urcușul aproape continuu ne ține în priză: cum altfel să urci 1400-1500m diferență de nivel până pe Scara??!

Cu povestit și pau-uri pentru a anunța urșii că suntem și noi pe-acolo, am ieșit mai repede decât mă așteptam în zona alpină. Am mai întâlnit oameni pe traseu, de-altfel și numărul mașinilor parcate la capătul drumului era destul de mare, drum ce deservește totuși trei trasee, pe Clincea, Ciubotea și Valea Gaura.

Legat de oameni… trebuie să întrerup idilica povestire și să enumăr cât de necivilizați suntem: gunoaiele nelipsite, comentariu legat de îmbrăcămintea noastră făcut de față cu femei, copii, bătrâni (pentru libidinoși, fustele de alergare sunt de fapt fuste-pantalon, nu se vede nimic sub ele), culegători de rododendron ce urcau cu lemne și făcuseră deja foc (pentru ce, nu știu!), comentarii care ne reproșau cumva că ne mișcăm prea repede, că alergăm (noi făcând asta în special prin zonele aglomerate ca să scăpăm mai repede) etc. Nu-s ei majoritatea, din fericire sunt și drumeți cu care e o plăcere să te saluți!, dar te cam fac să-ți dorești traseele nemarcate unde te înțeapă cel mult niște urzici.

Revenind, ajunse pe curba de nivel ce merge de fapt pe sub Muntele Țigănești și urcă la refugiul omonim, ne simțim ca-n rai. Poteca e foarte frumoasă, nici nu știm în ce parte să ne mai uităm, pozăm în sus și-n jos, regizăm unele în alergare, cert e că prin astfel de locuri îți dă sufletul pe din-afară iar picioarele urcă singure chiar dacă gambele ard și energia pălește, că de-atâta entuziasm plecasem și cam nemâncate.

De la refugiu priveliștea se lărgește cu Turnurile Țigănești printre care vom trece – eu pentru prima dată – și pentru care anume am ales urcarea pe Clincea, de teamă ca nu cumva să intervină ceva și să nu mai apuc, apoi căldarea Țigănești ni se cască la picioare și dincolo de ea două culmi conturate gri-albăstriu sub soarele puternic scăpat printre nori: Padina Crucii și impunătorul munte Bucșoiu, ascunzând între ele frumoasa Căldare Mălăiești. Colțul acesta de Bucegi este neasemuit de frumos și de spectaculos în orice anotimp, dar cu versanții roz ajunge la superlativ.

Mă agitasem puțin înainte de tură ca să aflu starea traseului; din cauză că nu mai fusesem pe porțiunea aceasta de bandă roșie, credeam că e tot una cu Hornul Mare Țigănești pe care îl văzusem prin pozele altora cum că ar mai avea zăpadă (Hornul pornește de jos din căldare, pe când poteca continuă de sus de pe culme, trebuia să-mi dea de gândit…). La fața locului am văzut și eu cum stă treaba, poteca este într-adevăr ceva mai expusă ca restul traseului, dar departe de a mai avea zăpadă (însă rămâne o zonă cu semnul exclamării dacă vrei să o parcurgi primăvara).

Dacă cu florile sunt obișnuită să mă bucur de ele, de împărăția stâncilor și a țancurilor cu tot felul de forme, greu mă pot sătura… Nu-mi vine să cred că vin în Bucegi din 2009 încoace și am ratat acest loc atât de pitoresc! „Alergătoarele” din noi au mers la pas ca prin muzeu și am făcut și pauza de masă pe care o tot amânam. Un nor a tot venit în vizită, cu răcoare, dar și cu spectacol învăluitor, iar câinele negru, lățos și cu iz de stână ce ne-a însoțit de la refugiu începând, a stat cuminte deoparte deși nu suntem… vegetariene (sic!).

Mai departe am urcat pe culmea blândă ce face legătura cu traseul triunghi galben pe care vom coborî mai târziu. Fiind încă devreme și vremea bună, mai ales când trecea câte-un vânticel răcoros, am continuat spre Scara și mai apoi spre Omu (mie, de pildă, o dată pe an îmi ajunge să „bifez” vârful, numa bine ca în alte ture să folosesc timpul pentru alte locuri…).

În comparație cu Clincea, porțiunea aceasta de traseu e mult mai modestă și mai aglomerată, poteca e lată cât un drum, iar pământul moale înlocuit de „pavajul” cu conglomerat clasic de Bucegi. E totuși spectaculos să vezi hornurile de sus, Căldarea Mălăiești, frumoasa Valea Gaura.

La Cabana Omu este un pic de agitație, dar dacă nici aici, atunci unde?!? Ne revedem cu Luiza care e pe MTB  (exemplu că fetele pot fi grozave) și o rugăm să ne facă poza de grup. Schimbăm câteva impresii și ne întoarcem pe unde am venit, nu avem chiar toată ziua la dispoziție (să crească fetele, să ieșim la pensie și mai vedem…). Și cum e multă lume, preferăm să alergăm și să facem o pauză mai plăcută pe Ciubotea, între tufele roz.

Îmi place mult amfiteatrul văii Ciubotea, țancurile, pereții ei, verdele ca de luncă contrastând cu versanții înfloriți multicolor, dar coborârile din creastă în căldarea superioară și apoi în partea inferioară, sunt ceva… de neuitat! Și totuși am uitat de data trecută (era și cazul, am mai fost pe aici în 2012 la concursul Hit the Top – din Poarta pe Scara și retur).

Traseul nu e prea alergabil, iar căldura cuprinde poienițele prin care trecem, motiv să menținem totuși un ritm rapid. Câinele e tot cu noi deși am sperat să se agațe de atâtea alte grupuri. N-ai să vezi, da nouă cine să ni se încurce în picioare și să ne asigure că mai avem miros (adică n-avem covid) la ce miasme împrăștia blănosul?!? Spre firul văii mai dăm o coborâre „în cap” ca să nu rămână mușchi sau articulație de care să uit că există și astfel să-mi scot din minte că aș putea veni curând cu Miruna pe aici.

Aveam să-mi amintesc de concursul menționat mai sus și pe porțiunea de la Refugiul Salvamont Ciubotea încolo, pe-atunci nu alergam pe plat (de fapt, nu alergam mai deloc, doar mergeam iute) și a fost un chin să ajung la finiș, iar acum alergam amândouă pe pilot automat să rumegăm cât mai repede cei doi-patru kilometri, schimbând câte-o văitătură și încercând să fugim de concluzia: c-așa-i pe munte, până și frumusețea înălțimilor are în epilog un forestier.

Ne folosim imaginile de vis ale zilei ca pe un plasture peste orice altceva – te bucuri că ai fost acolo sus și e dezolant că s-a terminat – și după câteva minute de stretching (recomandate oricui, dar doar când te doare pe undeva faci exercițiile), luăm calea Brașovului spre casele noastre și spre cei dragi, încheind încă un weekend armonios pentru care rețeta o zi el – o zi eu a funcționat. Apropo de asta, să notez aici ca să-mi amintească peste ani, Andrei sâmbătă a fost pe cursieră de-acasă din Răcădău până la Lacul Bâlea, doar 270km și vreo 2600m+ diferență de nivel – nici nu știam că am așa spirit de ultra maratonist acasă! 😉