[Bucegi] Pași în doi pe cărările vestice ale Bucșoiului

Flori din Bucegi

Flori de colț are Bucșoiul și pentru mine (Leontopodium alpinum)

Pagina jurnalelor spune că am urcat pe potecile Bucegilor de cel puțin patruzeci de ori. Iar asta înseamnă și mult și puțin în același timp. Cum nu am parcurs nici măcar toate traseele marcate, iar unele trasee sunt complet diferite vara față de iarna, entuziasmul mi-e la fel de intens de fiecare dată când revin. Bucuria e cu atât mai mare dacă parcurg o potecă pentru prima dată, încă dinainte de a o vedea, pentru că indiferent de impresia lăsată, va fi încă un pas spre cunoașterea acestui munte, foarte complex ca profil și dificultate, în ciuda bagatelizării/aglomerării asidue din vara covid-ului.
Cum nu suntem superstițioși și abia am intrat în zilele de concediu, marțea ne-a adus doar ceasuri romantice pentru o tură intimă în doi, de care nu avem prea des parte de când suntem părinți.

Marți, 18 august 2020, Munții Bucegi
În drumeție rapidă: Claudia & Andrei
Traseul: Valea Glăjeriei – bandă albastră BA – Cabana Mălăiești – Poteca de vară – Vârful Omu – bandă roșie BR – Bucșoiul Mare –  triunghi albastru TA – Brâna caprelor – BA – Cabana Mălăiești – V. Glăjeriei; !!! Cele două trasee de pe versantul vestic al Bucșoiului (Poteca de vară și Brâna Caprelor) nu sunt recomandate celor cu rău de înălțime și nici în perioada în care persistă zăpada sau gheața, indiferent de luna calendaristică.
Date traseu: 19km, 1600m+, 5h (din care pauze cumulate 30min), strava, harta (caracter orientativ):

hărțile astfel desenate au caracter orientativ, nu țin loc de documentarea temeinică de care fiecare drumeț este responsabil (de exemplu, la Vârful Omu se despart mai multe trasee și chiar dacă sunt indicatoare, ceața frecventă la altitudine poate pune probleme oricui nu e foarte sigur de direcția de deplasare și de tipul marcajului turistic)

Primul concediu din 2020 s-a bazat pe ideea „fetița la grădiniță, iar părinții fac sport de la 9 la 17, adică ture pe munte sau cu bicicleta”. N-a funcționat perfect planul cu sportul de luni până vineri, s-a ocupat vremea nefavorabilă de asta, dar am apucat să dau luni prima mea Poiană pe două roți (tura de „intrare” în breasla locală), iar marți am avut parte de frumoasa drumeție ce v-o povestesc aici.

Cum am mai fost plecată „cât e Miruna la grădiniță”, am estimat din capul locului că avem timp suficient să ne încadrăm cu revenitul în Brașov, dar pentru Andrei experiența e relativ nouă, astfel că ne-am echipat de alergare montană, să devenim rapizi pe unde ne permite terenul sau… dacă e cazul. În realitate am alergat foarte puțin, poate un 5% cumulat, dar ne-au prins bine hainele ușoare și rucsacii comozi în care am avut totuși tot ce ne trebuie (apă, mâncare, foițe de ploaie, folie de supraviețuire etc.) pentru că muntele e munte și nu trebuie subestimat.

Apropo de subestimarea muntelui și a vremii pe munte, la 26 iunie 2011 am plecat cu prietenii să urcăm Capriciosul Bucșoiu și, deși a fost vară pe munte până pe la 1800m, un viscol cu gheață ne-a forțat retragerea pe Brâna Caprelor la Mălăiești.

*

Urcușul până la Cabana Mălăiești îmi place mai mult iarna, când zăpada sălbăticește și cele mai umblate poteci. N-a fost rău nici acum, întâlnind doar patru oameni pe urcare și uitând de grija distanțării fizice. Cum gândul mi-era doar la ieșirea în căldare, acolo unde ai deschiderea la amfiteatrul de stâncă, timpul a trecut foarte repede consumând și subiectele de discuție. Am ocolit cabana unde erau ceva oameni pe la mese și ne-am văzut de drum, la fel de singuri ca și până atunci.

Cum treci de zona păscută de caii cabanierului, pajiștea abundă din nou de flori și liniștea muntelui ne învăluie gândurile, căci urcăm fiecare cu ale sale, eu pozând floricele în urma lui Andrei care ține ritmul susținut și constant. Sunt încă tare entuziasmată că suntem amândoi pe munte, că ziua e perfectă (umbra și norișorii ne-au ferit de arsura soarelui) pentru o primă drumeție a lui Andrei după multă vreme. Și că în pofida aglomerației ce se întâmplă în weekend-uri, ne simțim singuri pe munte.

Bucegi

Cabana Mălăiești și primele Flori de colț pe care le-am văzut anul acesta, imediat după pragul căldării  pe când nu mă așteptam – când vine vorba de flori, am ochi de vultur 😉

Bucegi

florile și gâzele se bucură de vară

Bucegi

conturul muntelui Bucșoiu cu tot felul de crestături, imaginația să zburde!

După intersecția cu Brâna Caprelor am continuat traseul spre Hornul Mare, însă pentru că niciunul nu mai fusese pe Poteca de vară, era momentul perfect să o parcurgem. Asta după ce ne-am oprit în loc să admirăm capra cu trei iezi, căprițe negre evident, ce coborâseră de pe un vâlcel de pe Padina Crucii și se duceau ele știu unde, discrete și delicate, ignorându-ne. Pozele cu telefonul nu-s grozave, de aceea lipsesc de aici, dar amintirea este una prețioasă așa cum sunt și aceste făpturi ale munților.

Nici nu am început bine să intrăm pe Poteca de vară și curbele de nivel ne-au ridicat deasupra căldării Mălăiești, iar coamele lungi Padina Crucii și Țigănești să ni se arate tot mai mult. Cum panta Bucșoiului se mai întețea din când în când, privitul înapoi spre Valea Mălăiești era motiv de respiro, dar și de încântare. Am mai văzut munte și totuși, mirările și bucuria și contemplarea nu se banalizează. Poteca are și porțiuni ce pe vreme rea necesită atenție, nu degeaba i se spune „de vară”.

Urcușul se mai întețește încă o dată la ieșirea spre traseul de creastă ce vine dinspre Bran – Scara, urmând ca mai apoi să se vadă panta finală spre Vârful Omu. Într-acolo zărim ceva nor și o turmă de oi. Doar e Omu, nu se dezminte, e un fel de Olaf însoțit permanent de un norișor.

Bucegi

de pe Poteca de vară spre Vârful Omu spre Padina Crucii și Țigănești

Bucegi

panoramă de pe Poteca de vară cuprinzând Căldarea superioară Mălăiești

Bucegi

de la ieșirea de pe Poteca de vară spre Padina Crucii (muchia longitudinală din mijloc) și Țigănești (muchia de la orizont, cea cu multe Turnuri în stânga sus)

Bucegi

Valea Gaura văzută în urcare spre Omu

Bucegi

eu versus piatra care-l face pe Omu de 2505+ metri (cât are exact e irelevant totuși) și selfie-ul cu noi doi în fața unei cabane „triste”, oficial deschisă dar cu lacătul pe ușă. 2h15min de pe Valea Glăjeriei  până pe vârf , va fi timp berechet să coborâm relaxați și să recuperăm la timp copilul de la grădi

În jurul cabanei erau ceva drumeți plus câinii cerșetori ai ciobanilor, însă frigul și pofta de cola spulberată de lacătul de pe ușă ne-au mânat spre pauza de prânz amânată pentru Bucșoiu unde, spre deosebire de zona vârfului Omu, ai cu siguranță mai multă priveliște. Sinceră să fiu, multă lume vine aici pentru cabană, vârful nefiind vreo redută de „cucerit”, norocul marelui pietroi e că nefiind lesne de escaladat, precum Sfinxul, e lăsat în pace. Mai mult, potecile foarte umblate, late cât un drum, construcțiile și gardurile, fac peisajul cam deșertic și antropic – nisip și pietre – ori în comparație cu asta, împrejurimile sunt mult mai spectaculoase și mai primitoare.

Ne-am întors puțin pe unde venisem pentru a prinde poteca bandă roșie ce face dreapta spre Bucșoiu. În coborâre n-am mai parcurs-o de nu mai țin minte când, astfel că sunt din nou însetată de unghiuri noi asupra Bucegilor. Și-s cu ochii-n patru la propriu căci n-am uitat cine crește pe marele Bucșoiu: Florile de colț. Cele văzute în Căldarea Mălăiești au fost o întâmplare, iar pe Poteca de vară, fiind vestică, nu păreau să existe. M-am prins că le place dispunerea estică și că în ciuda numelui, preferă crescutul prin iarbă și nu direct pe stânci, precum saxifragele sau anumite specii de clopoței.

Cu preocuparea asta în minte, nici că am simțit urcarea pe Bucșoiu. Pe la mijlocul ei, cam pe unde se ramifică Creasta Balaurului, am găsit Florile de colț! Nu cred că mă lasă obrajii să zâmbesc și mai mult de-atât! Chiar m-am întrebat ce fel de sentiment este, împlinire, fericire, bucurie?!? E greu de spus. Mă simt norocoasă și în același timp recunoscătoare. Pantele estice erau pline de steluțe, cât puteam vedea înainte să dispară în hăuri, spre locuri umblate poate doar de alpiniști și de capre negre. Florile în sine nu sunt dintre cele mai spectaculoase și nu-s singurele care trăiesc la această altitudine, dar au într-adevăr ceva aparte. Poate neasemuirea cu altele.

Bucegi

de la Omu cobori suficient cât să ai ce urca pe Vârful Bucșoiu. În dreapta admirăm Valea Morarului, în stânga Valea Mălăiești, cea de unde am urcat

Bucegi

am pus acest cadru anume după ce m-am învârtit o vreme să găsesc Flori de colț pe colți pe o stâncă, ele crescând preponderent în iarbă, vezi poza din deschiderea jurnalului

Bucegi

de pe Bucșoiu spre Căldarea Mălăiești și Scara sau Turnurile Țigănești (stânga sus), în dreapta în fundal se vede Piatra Craiului

Bucegi

de pe Bucșoiu spre Releul Coștila, Creasta Balaurului în prim plan și vârful Omu în norul din dreapta sus, spre care se vede și poteca bine conturată din dreapta imaginii

Coborârea nu e atât de spornică pe cât urcatul. Nici nu ne mai grăbeam, dar și terenul friabil, instabil, cere mai multă atenție și genunchi mai antrenați. Abia pe aici ne-am întâlnit cu câteva persoane ce urcau, în rest, singuri cu norii și florile. Și pietrele 😀 Abia așteptam să facem stânga pe Brâna Caprelor, să se mai domolească panta, că doar îi spune „brână”.

Bucegi

Brâna Caprelor este pe alocuri o potecă cu adevărat scenică, dar și expusă, o împiedicare te poate trimite dincolo de lumea cuvintelor…

Bucegi

am făcut o grămadă de poze, m-am minunat de cum se vede în toate părțile, de formele țancurilor, de bolovani parcă suspendați și tot felul de „ferestre” . În dreapta poteca are mai mereu un hău „îndulcit” de pantele de iarbă, iar vâlcelele cu grohotișuri de toate mărimile sunt impresionante

Bucegi

eu și Bucșoiul, un alt colț din Bucegi de care mă leagă foarte multe amintiri și pe care îl recomand celor care vor să cunoască muntele și nu doar să mai facă o plimbare de palmares

Apropiindu-ne de coborârea în căldare ne-am dat seama că nu am luat prânzul, astfel că am scos sandvișul plimbat pe la Omu și pe Bucșoiu și i-am făcut felul. Ca și până acum, eram singuri. Locul nostru între jnepeni era dominat de doi pereți „de peste drum”, la baza cărora două vetre de zăpadă ce vor prinde sigur și iarna următoare. Nu știu cât am stat acolo, un sfert de oră sigur, și tot nu mă săturam să analizez stânca aceea inabordabilă și totuși intrigantă. Oare s-o fi cățărat cineva? De ce s-ar cățăra? Pentru că e acolo (răspunsul clasic, nu?!?). Știam că de la revenirea pe firul văii, pe lunca aceea cu iarbă înaltă și gențiene mov, vom grăbi pasul, că tura noastră se sfârșește cumva aici sus, unde pentru o vreme am fost doar noi.

Am ajuns să ne minunăm când suntem singuri undeva înafara casei… Dar nu e nimic nou când mergi pe munte și unde, dacă vrei cu adevărat să te regăsești în liniște, sunt locuri și poteci pe care le poți căuta și urma, iar pe lângă celelalte poți trece în viteză așa cum am făcut și noi pe lângă cabană și, mai apoi, pe lângă cei care urcau spre cabană și arătau desfigurați… E bine că au ajuns mulți pe munte în acest an, unii vor reveni descoperindu-și o pasiune ce le va schimba viața în bine, ceilalți s-au convins că nu e locul lor, e prea liniște, e prea greu, nu e all inclusive la cabane etc. De aceea nu-i înțeleg pe cei cu experiență montană când se vaită de aglomerație, ce să cauți pe Moldoveanu sau pe Ciucaș sau pe Omu în weekend decât să te plângi că erau și alții?!?

Închei într-o notă pozitivă, cu flori, așa cum v-am obișnuit. Care flori nu prea cresc pe vârfuri, unde intemperiile sau oamenii zăbovesc cam mult.

Bucegi

mic ierbar de august I: Campanula persicifolia mov și varietatea albă, Mac galben de munte (Papaver corona-sancti-stephani), două specii de garofițe, cea pitică de munte (Dianthus glacialis) și Dianthus carthusianorum, o îmbinare de Cruciulițe galbene (Senecio rupester) și Cornuț (Cerastium alpinum) cele albe

Bucegi

mic ierbar de august II: Clopoțel pitic de stâncă (Campanula cochlearifolia), dintre gențianele toamnei – cea mov (Gentianella austriaca) și cea albastră (Lomatogonium carinthiacum), Floarea studentului sau Șopârlița albă (Parnassia palustris), Scabiosa lucida, Armeria alpina, o saxifragă numită ciudat Iarba surzilor (Saxifraga paniculata), și încă o saxifragă destul de comună, Ochii șoricelului (Saxifraga aizoides)

1 Comentariu

  • Minunată povestire.
    Încă mai am floarea de colț, a stat presată într-o carte de Jules Verne vreo 15 ani după care am luat-o cu mine în Canada. Culeasă între Mălăieşti şi Bucşoiu. Am revăzut pozele cu Camelia pe Bucşoiu făcute cu Smena prin 1992. Aş vrea să mai pot face poteca asta măcar o dată, chiar dacă a mea Cami e numai în gând de acum.
    Citind rândurile tale m-am întors pe Brâna Caprelor pentru câteva minute. E sâmbătă dimineața, deja simt că am început bine weekend-ul.
    Să aveți şi voi un weekend bun şi o vacanță frumoasă 😎

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.