Alergarea de duminică prin Parcul Rusenski Lom, Bulgaria

Data: 22 aprilie 2012

Locul: Parcul Rusenski Lom, Basarbovo, Bulgaria

Trupa: eu, Mike şi Radu, Irina şi Laviniu, Florin şi oameni noi pe care îi ştiam din poze şi jurnale, dar nu apucasem să-i şi întâlnesc. Eu cu Mike am fost la alergat, restul căţărare, bicicletă, plimbări.

Link-uri:
– poze – albumul Alergare prin Rusenski Lom
– jurnal Mike – în aşteptare Evadare în lanul de lucernă

Traseul de alergare – reconstituire 😀

 

Nu pot începe povestea cu „a fost odată o duminică când m-am trezit de dimineaţă şi-am pornit la drum” pentru că nu a existat practic o trezire pentru că n-am mai apucat să dorm în noapte de dinainte. Sâmbătă noaptea am fost la o nuntă unde mi-am făcut încălzirea pentru tura de-a doua zi cu energice dansuri pe tocuri. După ce-am ajuns acasă pe la un patru jumătate, a trebuit să întind nişte rufe uitate în maşina de spălat, să-mi fac bagajul, să văd cum Andrei adoarme, iar eu mai aveam o oră până la plecare, deci era cam periculos să pun capul jos. Aşa că am stat pe net şi-am răsfoit una-alta până am pornit spre locul de întâlnire.

Plănuisem să dorm pe drum în maşină (maxim o oră jumătate), dar somnul n-a venit şi aveam şi chef de stat la o şuetă matinală cu Mike. Am ajuns acolo, Radu s-a căţărat câteva trasee şi a montat manşele pentru restul trupei. Am căţărat şi eu 80% dintr-un traseu (o combinaţie printre Romanian Boys şi Romanian Girls), dar am renunţat căci deşi mai aveam forţă să trag de mine, degetele de la picioare intraseră în protest generalizat. Concluzia: căţărare după dans şi espadrile după sandale – tortură curată.

Radu – cap de coardă şi deschizător de drumuri / manşe (în stânga arbuşti înfloriţi de liliac şi mojdrean)

club sportiv în aer liber 🙂

L-am filat pe Florin cât să urce un traseu şi cam asta a fost toată aventura mea la stâncă. Cum Mike avea chef de o tura de alergare să-şi testeze starea genunchiului, eu o aveam în plan iar somnul întârzia să mă doboare, am zis să profităm de moment cât e mai răcoare căci soarele începea să ardă. Era vreo 11:45 când am pornit în aventură, amândouă, ca-ntre fete, ca pe vremuri 🙂

Prima parte a fost tare plăcută şi interesantă căci poteca urmează firul apei (Râul Rusenski Lom de unde şi numele parcului, autorul canionului), e blândă şi cu multă verdeaţă, cu liane exotice, după care se îngustează şi devine plină de aventuri în care trebuie să treci peste tot felul de buşteni, să te apleci pe sub crengi, să fereşti urzicile şi să descoperi din mers variantele ocolitoare ale obstacolelor. Bonus, se refugiau din calea noastră sute de şopârle şi guşteri, păsări de tot felul şi de peste tot, care de-altfel ne asigurau şi coloana sonoră. De replici ne ocupam noi căci după atâta vreme în care n-am mai ieşit amândouă într-o tură, am avut multe cuvinte de recuperat.

deschiderea traseului de alergat e foarte primitoare,

Domnul G face poze din mers

poteca se îngustează şi devine exotică

prăbuşiri de calcar / pereţi de cretă

ne strecurăm printre pietroaie,

poteca merge mai departe, apa e nămoloasă şi din câte se pare, destul de adâncă

pe un dig tare fain,

La un moment dat am ieşit de pe malul apei şi am început a urca un deluşor tare fain. De sus, de pe buza unui alt segment de canion, se vedea un sat (Krasen) pe care l-am spionat printre tufele aromate de liliac şi mojdrean.

urcăm dealul printre salcâmi

Krasen de pe deal – descoperim că mai sunt şi alţi pereţi şi că nu-i suficient să urmezi firul canionului ca să nu te rătăceşti 😀

barcă şi oi – interesantă alăturarea

(pentru cunoscători: pătrăţele, pătrăţele, şerculeţe,) floricele

Ne-am gândit că ar fi frumos ca la întoarcere să alergăm pe culmea de deasupra canionului. Nu era greu de observat că peisajul se cam repetă şi am declanşat hazul de necaz pe seama orientării, în dulcele nostru stil clasic. Cum nu avem o mare pricepere în domeniul ăsta şi cum ne cam luăm şi cu vorba pe trasee (cred că de-aici ni se trage), tendinţa de bălăureală e clară şi unanim acceptată. Cert că n-am nimic la noi care să ne fie de folos, nici măcar telefonul. Mike a fost mai pe fază ca mine care nu mai ştiam nici pe care vale venisem şi dau evident vina pe noaptea nedormită.

Am continuat să alergăm la deal pe drumul forestier deja tot mai bine conturat şi am ajuns la marginea unui lan frumos de lucernă. Aici culmile se arătau tot mai largi şi totodată, mai necunoscute. Ca să ajungem mai repede la un punct de belvedere am scurtat prin lucernă. Una după alta ca să nu stricăm cultura omului. Tare faină alergarea aia, vântul ne răcorea, iar cei 20-30 cm de lan verde ne mângâiau plăcut gleznele şi gambele.

urcăm, urcăm, dar unde??!

Mike prin lucernă,

şi eu 😀

Am ieşit la o şosea şi ne-am dumirit: ne apropiam de satul Krasen, dar cum n-aveam a şti care-i treaba, am zis să coborâm să întrebăm pe-acolo. Am abordat o tanti fără nici un succes, nu înţelegea nici „Basarbovo” care are aceleaşi litere şi-n bulgară, darăminte engleză. Cu ceva noroc, un pic mai la vale am dat de alte două personaje care rupeau un pic de „little english” şi ne-au indicat ceva de genul: „go straight, first right” referindu-se la drumul pe care venisem. Ne-am întors convinse că tot drumul cunoscut e mai sigur, plus că deja trecuse suficient timp ca împreună cu întoarcerea să închegăm o tură rezonabilă.

Traseul l-am repetat aproape întocmai. Fizic am început să mă resimt, apa era pe terminate, căldura ceva mai mare, gambele una-două dădeau semne de cârcei, iar tălpile sufereau oarecum în tăcere. Ne-am tot oprit la poze, cercetat grote sau pur şi simplu, savurat peisajul la umbră.

În ultima parte am traversat un pod ca să ne întoarcem pe partea cealaltă a gârlei. Aici e de fapt o reţea de lacuri piscicole din câte se pare şi chiar erau nişte neni care aruncau saci cu mâncare peştilor, care peşti pluteau morţi pe lângă maluri. Nu ştiu dacă erau morţi de foame sau tocmai mâncarea îi omorâse…

Am încercat să traversăm lacul pe unul dintre digurile de separare, un fel de punte din pământ care mi-a stârnit curiozitatea, dar s-a dovedit a fi o aventură fără folos căci dincolo ne aşteptau urzicile şi râul Rusenski Lom de netrecut fiindcă puntea era mai în aval. Ştia ea Mike ce ştia de s-a lăsat greu convinsă de diavolul din mine, aşa că de aici încolo nu i-am mai propus năstrujnicii.

pare să se poată trece

aventură cu dus şi întors 🙂

După trei ore am ajuns la tabără şi i-am găsit pe oameni la picnic. Terminaseră şi ei cu căţăratul, iar zona se populase zdravăn între timp de parcă era un club sportiv, lucru ce nu mi-a displăcut, dimpotrivă. Dacă lumea voia să meargă la plimbare să vadă crângurile de liliac de deasupra canionului, eu aveam un singur plan: să dorm, în sfârşit.

Şi-am dormit vreo trei ore şi ceva, timp în care m-au trezit ba răcoarea, ba furnicile, ba cârceii (deh, cam mult efort dintr-o dată), iar Mike m-a vegheat cu lectura sau odihna (aici ea trebuie să confirme). Oricum, a fost un somn bun, furnicile mici şi maro prietenoase având în vedere că s-au plimbat nestingherite peste mine; vreo două am luat şi acasă, dar numărul de pişcături a fost zero.

Ce să mai, chiar mă bucur

– c-am ieşit din casă deşi iniţial credeam că nesomnul o să-mi saboteze planurile

– că am alergat (conform configurării traseului pe runmap sunt vreo 15 km cu toate că nu au fost legaţi ci presăraţi cu nenumărate pauze – din trei ore să fi alergat efectiv vreo oră jumătate)

– că am alergat cu Mike şi că a fost o mini-tură în care am apucat să stăm de vorbă, să ne distrăm şi să ne bucurăm de locuri frumoase

– că m-am căţărat, fie şi aşa puţin, data viitoare promit că n-o să mă mai duc cu degetele gata obosite şi vătămate

– că deşi am febră la picioare, abdomen, spate, mâini (am alergat cu Domnul G în mână, la datorie), iar crampele musculare m-au încercat în ultima parte a traseului, mi-am dat seama că am găsit în asta o motivaţie de-a ieşi la alergat: poate scap de efectele adverse 😀