O alergare matinală în Piatra Mare

Diminețile petrecute pe munte au ceva festiv, pe toate le suspectez de zâmbetul acela fericit al evadării, dar și al satisfacției coborârii când majoritatea abia încep să urce. O dată depășit momentul trezirii, restul vine de la sine, energia invadează venele și entuziasmul se distribuie celor două prietene care pot alerga și vorbi în același timp.

Dar cum am venit aici pentru pante ce ne lasă fără glas, urcăm rapid pe vârful pustiu în calmul atât de dorit al începutului de zi. Păstrând pentru la întoarcere câteva clipe de odihnă într-un loc special, tura noastră se împarte echitabil între cele două pasiuni complementare, frumusețile munților și alergarea.

Sâmbătă, 22 mai 2021, Piatra Mare
Rapide la deal, alergătoare la vale: Mihaela(Mike) și Claudia
Traseu: Dâmbu Morii – punct roșu (traseu ocolitor al Canionului 7 Scări) – cabană – Vârful Piatra Mare (1843m) – cabană – bandă roșie (Drumul Familiar) – Dâmbu Morii. Start la ora 7.
Date: 16km, 1170m+, 3h20min (1h30min urcarea), track strava.
Alte ture în același regim alert: răsărit pe vârf pe ora de iarnă și Șura de Piatră în varianta de vară.

Și pentru că „romanțez” adesea tot ce ține de munte, trebuie să mărturisesc că-mi plac urcușurile abrupte și intense, că transform suflul gâtuit într-o pace interioară pe mi-e greu să o explic. E ca un fel de-a doua natură a mea sau poate e doar… sportivitate. Și apropo de sport, la competiții pacea aceasta dobândită pe urcări se spulberă pe coborârile ce nu-mi ies la fel de bine și mă bucur că primul concurs la care voi alerga de când cu pandemia este un vertical, adică doar urcare.

Va fi prima dată când voi concura la KM Vertical de la Bâlea (5km cu 1000m+), dar mă entuziasmează foarte tare faptul că merg împreună cu Mike și Radu, un fel de „ca pe vremuri” și că cei maxim o sută de participanți alcătuiesc de pe acum în mintea mea o reuniune intimă și elitistă de pasionați, o atmosferă după care am tânjit nostalgic în ultimii ani și care e imposibil de atins la nivelul miilor de alergători montani la care s-a ajuns.

Despre traseu? vi-l doresc să vi se întâmple pentru că e tare frumos, iar la orele la care nu e nimeni pe poteci, este și mai și. Chiar dacă se ocolește Canionul Șapte Scări, stâncăriile și frumusețea pădurii sunt impresionante, iar poteca punct roșu are câteva porțiuni de poveste, fără cusur, ușor de admirat în perioada aceasta când frunzișul nu e desăvârșit și poți percepe peisajul pe de-a întregul.

Dacă în porțiunea inferioară Canionul este spectaculos prin îngustimea trecerii apei printre stânci, în partea superioară valea povestește despre trecutul foarte îndepărtat al unui fost canion pe care-l simți în pietrele cioplite cândva de apă iar acum îmbrăcate de mușchi sau în pereții laterali tăiați ca niște calupuri de cașcaval și despărțiți pentru totdeauna.

Pe când alții ar face odihnă pe pajiștea de lângă cabană, noi am continuat spre vârf pe una dintre potecile emblematice din Carpați. Înainte de horn am mai găsit ceva zăpadă care însă se putea ocoli și unde au prins bine bețele de trekking pentru un surplus de siguranță.

Am pășit pe platou printre viorele: eram doar noi și zările deschise spre Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru, Depresiunea Brașovului și sentimentul împlinitor al momentului. După atâtea reveniri, vârful e doar punctul de întoarcere, adevărata răsplată e priveliștea.

Cum „antrenamentul” a fost pe urcare, coborârea am rezervat-o statului la povești și alergării ușoare. Binemeritata pauză am făcut-o la arcada Șurii de Piatra, un loc surprinzător și dedicat celor care le place să cotrobăie prin munți.

Și tot la capitolul curiozități ale naturii, de data asta a naturii umane, mi s-a reactivat ciobul din talpă după aproximativ 25 de ani și cred că fără o vizită la chirurg nu scap. Din fericire este plasat undeva spre călcâi și nu mă încurcă la urcat, însă la coborâre mă obligă să calc pe vârf, iar în alergare asta nu e posibil mereu.

Dovadă că am făcut o febră musculară atroce la un mușchi din gamba dreaptă și cu siguranță călcătura forțată îmi afectează genunchiul, șoldul, spatele. Mi-ar fi plăcut să fie doar o senzație închipuită că mai e ceva acolo, însă senzația înțeapă și-mi va „condimenta”, încă nu știu în ce fel, vara.