Acele Morarului

Acele Morarului sunt… cum să vă spun… un loc în care muntele parcă se sfarâmă atingând cerul. Surprinse în diferite fotografii din diferite unghiuri sunt mereu altele: ace, lame ascuţite, bolovani de piatră sau doar forme ciudate, dar odată ajuns acolo sunt punţi de curaj între adâncurile văilor şi o intrigantă invitaţie de a păşi pe ele.

***

Partea I. Documentarea traseului, echiparea şi parcurgerea lui

Informaţiile scrise aici reflectă caracteristicile turei de faţă şi depind de:

– abordarea traseului: însoţiţi de persoane care cunoşteau bine traseul
– data la care s-a efectuat: 21.08.2010;
– starea vremii: foarte bună;
– număr participanţi: 8 (creşte considerabil timpul de parcurgere)

Documentare iniţială despre traseu: Kargel, RT-uri, jurnale(internet).
Schiţele din Kargel le găsiţi în jurnalul lui Andrei alături de o poză a Acelor văzute din Valea Morarului.

Info actualizat in august 2018 – (articol in engleza).

Echipament necesar:

– bocanci, cască, ham
– coardă 50m
– dispozitiv pentru rapel(reverso etc)
– 4-5 anouri de diferite lungimi, neaparat 2-3 lungi
– 4-5 bucle echipate(expressuri)
– 1-2 pitoane, ciocan (pentru orice eventualitate)
– 3-4 carabiniere(cu şi fără filet)

1. Acces: Valea Cerbului(BG).

Cum se iese din pădure, pe stânga apare marcată o vale: Valea Urzicii. De aici încolo următoarele văi vor fi: Valea Caprelor, Valea Priponului, Valea Căldărilor. În dreptul Văii Căldărilor se face dreapta pe un vâlcel mic şi se începe urcuşul pe panta de iarbă până când se întâlneşte o potecă bine conturată: Brâna Mare a Morarului(BMM). Un eventual urcușul drept ar intersecta mai sus Brâna de Mijloc şi Brâul Acelor. Pe BMM se merge în dreapta, întorcându-ne astfel spre Buşteni ca orientare.

BMM intersectează Şiştoaca Dracilor, Şiştoaca Roşie, Şiştoaca Fântâniţei, dar şi alte mici fire de văi aşa că e destul de neclar care cum sunt. Fântâniţa e situată sub nivelul BMM, pe partea dreaptă a direcţiei de mers şi e de găsit doar dacă stânca e umedă sau dacă mergeţi cu cineva care ştie locul. Nu vă imaginaţi că e un ditamai izvorul, ci doar apă care se prelinge pe stâncă.

Când veţi găsi crucea lui Mihai Stoichiţă veţi ştii că sunteţi aproape. Deşi pare să înceapă o creastă şi la baza ei se află o mică padină dreaptă, nu e acesta începutul traseului! De aici se continuă BMM, se traversează o porţiune cu jnepeni şi abia după se începe urcuşul pe pante de iarbă. Sus se află o mică platformă pe care e indicat să se facă echiparea.

Timpi de parcurgere(aproximativi):
– pe Valea Cerbului: 2h30min;
– de pe Valea Cerbului până la intrarea pe Creasta Ascuţită: 2h15min.

2. Creasta Ascuţită

– de pe platformă se merge 4-5 metri în dreapta, se urcă la liber până în creastă, traseul efectiv de creastă nu e înclinat – se parcurge la liber;
– nu există pitoane
– 1 lungime coardă (LC)
– nu necesită rapel

3. Acul Mare

– se urcă la liber pe faţa dinspre dreapta – praguri de iarbă
– la începutul crestei se află un bolovan la care se poate face prima asigurare folosind un anou mare
– creasta este uşor înclinată cu câteva trepte de stâncă de 2-3 metri ce trebuie căţărate drept
– pe traseu se găsesc 5 pitoane(inclusiv ultimul de regrupare = rapel)
– 2 LC
– rapel 1LC la 2 corzi de 50m(sau 2 rapeluri de 25 m la o coardă) până în Strunga Acului Mare (primii 25m mai mult cu praguri de iarbă)

Timp de parcurgere(aproximativ) Creasta Ascuţită + Acul Mare: 2h.

4. Degetul Roşu

– plecarea chiar din Strunga Acului Mare
– piton la vedere chiar la baza peretelui (pentru intrarea în traseul „Năluca”)
– se abordează prin stânga, pe faţa sudică
– prima porţiune este cu praguri de iarbă(~20m)
– urmează un perete aproape drept de câţiva metri(3-4m)ce trebuie escaladat – are însă prize acceptabile
– o mică platformă unde se află piton de regrupare(regrupare1)
– ultima porţiune: de căţărat printre bolovani mari de piatră – pitoane imediat deasupra, dar cu 1-2m sub platforma vârfului(regrupare2)
– pe vârf există deasemenea piton
– 1LC
– 3 (zone cu) pitoane + cel de la începutul traseului
– rapeluri: primul de 5-6m de la regrupare2 la regrupare1, al doilea de 20-25m de la regrupare1 până în Strunga Degetelor.

Timp de parcurgere(aproximativ) Degetul Roşu: 1h30min (include pauză de odihnă).

5. Acul Crucii

– plecarea din Strunga Degetelor
– piton la vedere chiar la baza peretelui
– se abordează prin stânga, pe faţa sudică, printr-un traverseu expus(2-3m)
– după traversare se face uşor dreapta spre un mic horn – în perete se vede un piton de asigurare (sunt 2 pitoane în zonă)
– se urcă prin despicătură(2m)
– cam 15m se urcă drept spre vârf, pe faţa uşor nordică: destul de înclinat, având praguri cu iarbă, atenţie la pietre căci se cam mişcă, partea de final de 2-3m ceva mai verticală (3-4 pitoane)
– se trece pe lângă cruce, prin stânga ei
– la 2-3m de cruce se găseşte o zonă cu pitoane de regrupare/rapel
– 1LC
– 6-7 pitoane în total
– rapeluri: primul de cam 10m până la o mică platformă unde se mai găsesc încă două pitoane, al doilea de cam 25m până în Strunga Acului de Sus. Atenţie: trebuie menţinută direcţia spre sud deşi stânca te împinge spre nord şi spre un vâlcel îngust şi întunecos ce urcă din Valea Morarului.

Timp de parcurgere(aproximativ) Acul Crucii: 1h30min.

6. Acul de Sus

– plecare din Strunga Acului de Sus
– piton la vedere chiar la baza peretelui
– se abordează uşor prin stânga, pe faţa sudică, urmând firul unui fel de horn deschis, dar nedepăşind muchia
– traseul este uşor înclinat, cu praguri de iarbă
– 1 LC
– 2 pitoane (la bază şi pe la mijloc)
– regruparea se face la un bolovan mare situat pe platforma de sus
– nu necesită rapel

Timp de parcurgere(aproximativ) Acul de Sus: 60min(include pauză de masă).

7. Ieşirea din traseu

– de pe Acul de Sus se continuă pe o porţiune de creastă cam 10-15m, nu necesită asigurare
– într-o mică şa se face stânga pe o văiugă – fir al Şiştoacei Dracilor
– se coboară doar pe pante de iarbă păstrând firul văii sau după caz, se poate ocoli prin zig-zag-uri spre muchia din stânga direcţiei de coborâre
– terenul este destul de înclinat, se alunecă uşor pe iarbă
– se intersectează vizibil BMM pe care se poate continua spre sud(înspre Omu) până la coborârea în traseul marcat Valea Cerbului

Timp de coborâre(aproximativ): 1h30min.

Timp total Acele Morarului: 6h.

Înainte să trec la partea a II-a aş vrea să mulţumesc:
– lui Vio pentru generozitatea cu care a fost ghidul nostru în ale denumirilor, dar şi pentru sfaturile şi încurajările de care un bococ ca mine are nevoie;
– lui Octavian că m-a ajutat să număr pitoanele de pe Acul Crucii;
– lui Andrei că „m-a lăsat” să merg eu prima pe Acul de Sus;
– lui Andrei Done, Ciri pentru fotografii;
– întregii trupe că au fost minunaţi (şi au avut și răbdare la rapelurile mele).

***

Partea a II-a. Mai mult decât un traseu nemarcat, mai mult decât o creastă

Wow! şi Maaaaa-mă! Asta am zis de vreo zece ori. Şi ce altceva mai poţi spune când păşind pe Creasta Ascuţită te simţi înfiorat de toate întrebările posibile: voi reuşi? oi avea rău de înălţime? să mă uit în jos? sunt eu oare cel care trăieşte clipa de-acum? dar şi entuziasmat peste măsură de priveliştea care înspăimântă şi încântă cu-aceeaşi măsură… Orice imaginaţie de-acasă e depăşită de realitate, orice poză sau film nu vor egala nicicum trăirile de-acolo. Şi acesta e doar începutul.

Vineri de dimineaţă aflu de la Andrei că mergem pe Ace. Nu mă aşteptam aşa curând şi totuşi… mă aşteptam. M-am apucat de citit, de făcut schiţe, de numărat rapelurile şi lungimile de coardă. Plecând de la schiţa lui Kargel până la relatările din diferite rapoarte de tură am adunat o grămadă de informaţii despre parcurgerea traseului şi despre echipamentul necesar. Ajunşi acasă, mă apuc de pregătit rucsacul. Cum am făcut doar trei rapeluri până acum, îi cer lui Andrei să facem niște repetiții. Nu știu de ce, dar nu mi-a plăcut niciodată ideea de rapel, ci doar cea de cățărat, însă omul mai trebuie să și coboare nu doar să urce. Amenajăm o regrupare la… cuier și un rapel spre centrul sufrageriei. Îmi amintesc nodurile de siguranță și după primul exercițiu mai fac câteva repetiții întrerupte doar de fuga până în bucătărie unde friptura de luat la pachet se rumenea frumos în tigaie.

A doua zi ne trezim frumușel… la 3, somnoroși, dar de neoprit. Afară ne izbește un vânt rece și prăfuit care nu ne place, noi ne așteptam la căldura sufocantă de București în august. Pornim la drum și cum la o ora atât de matinală drumurile sunt ceva mai libere ajungem destul de devreme pe Valea Prahovei. Spre Gura Diham numărul corturilor crește cu fiecare sută de metri, în final valea transformându-se într-o adevărată tabără de război: al grătarelor cu aerul curat, al manelelor cu liniștea, al unei ratate forme de civilizație cu muntele. Când ne apropiem de complex, la ultimul pod, ne taie calea un ursuleț negru, grăsun tare, despre care eu mă mir toată câtaaaa ursuu! dar Andrei zice că e încă pui sau hai, adolescent, și-mi mai repetă de vreo nu știu câte ori, dar eu tot nu pot pricepe. Încă nu-mi vine a crede că nu era un urs matur la cât era de mare. Cu toate că fast-food-ul livrat noaptea de tomberoane l-a transformat pesemne, într-un obez, mișcările îi erau mai mult decât agile. Gândul plecării pe vreo vale ne cuprinsese ca un soare cu dinți și decidem să mai așteptăm.

Ne-am întors la intrarea pe traseul de pe Valea Cerbului, BG. Afară era frig, tare frig, eu refuz să ies din maşină, Andrei fumează dârdâind și mă întreb ce-o fi fost în capul meu de-am venit la munte doar cu o bluză la mine. Stau ghemuită în Jimny și încerc să-mi păcălesc creierul să ațipească puțin și să nu rămân doar cu cele două ore dormite decuseară. Între timp sosesc și prietenii noștri ce își plănuiseră de ceva vreme Acele și cum și nouă ne venise rândul, s-a mărit gașca.

Astfel forțe noi(și la fel de nedormite din păcate) vin de la Vio și Octavian, Gabi și Ovidiu, AndreiD și Ciri. Ne-am alăturat friguroși și nerăbdători eu și Andrei. Plecăm pe Valea Cerbului, ne bucurăm de adăpostul pădurii care ne ascunde de aerul rece al dimineții și ne amintim tot felul, care cum a mai fost pe-aici, numitorul comun fiind ”lungă mai e valea asta!”. Găsim ceva zmeură, e rece și bună, dar nu destulă câtă ne-am dori și se fac ceva planuri pentru ture speciale de mâncat zmeură și mure. O idee… dulce.

pe bandă galbenă

încă un pic şi trekking-ul pe Valea Cerbului va lua sfârşit

În stânga Coștila începe să-și desfășoare văile și crestele, mai toate bune de urcat și Vio ni le arată una câte una. În dreapta Morarul se profilează falnic, dar ne ascunde încă Acele vederii. În dreptul Văii Căldărilor părăsim poteca marcată și o luăm în dreapta urcând pe fețele unui vâlcel. În scurt timp intersectăm Brâna Mare a Morarului și de-aici vom ține poteca până la baza Crestei Ascuțite. Emoțiile încep șă mă cuprindă odată cu sălbăticia traseului nemarcat, cu liniștea înălțimilor, cu prezența nestingherită a florilor de colț, a caprelor negre, până și îndrăzneala fluturilor mi se pare un semn. Cățelul negru, cu care ne-am pricopsit undeva mai jos pe Valea Cerbului, încă ne urmează. Am încercat să-l trimitem la Omu după câțiva drumeți, dar fără rezultat, tot pe noi ne-a vrut. Însă noi nu-l voiam pe-acolo pe sus, fără cască, fără ham, și am reușit să nimerim cuvântul care să-l trimită acasă: marș!

„căprița noastră neagră”

pe Brâna Mare a Morarului traversând șiștoacele

Cu ochii după nişte capre negre ce nu se prea sfiau de apropierea noastră pe de o parte şi după fântâniţă pe de o alta, am parcurs brâul destul de repede traversând pe rând Şiştoacele Dracilor, Roşie, Fântâniţei. Acele încă nu se vedeau, dar ştiam că ne apropiem. Vremea superbă nici foarte cald, dar nici nori aducători de griji la orizont era de bun augur expediţiei noastre. Un perete umed ceva mai jos de potecă ne anunţă că am găsit Fântâniţa şi câţiva dintre noi coboară să-şi facă ceva rezerve de apă. Nu departe de aici vom întâlni crucea lui Mihai Stoichiţă unde am regăsit florile lăsate săptămâna trecută de Ruxache. Am pus şi eu câteva şi m-am gândit că e un loc frumos de-a adormi pentru totdeauna, dar nu atât de devreme…

Octavian și Andrei se lasă pozați cât se face alimentarea de la Fântâniță

flori și rugăciuni pentru cei care-au fost…

De-aici suntem aproape ajunşi, ne oprim totuşi în şa pentru a mânca câte ceva înainte de a ne apuca de traseu. Găsim un pachet de ţigări şi o brichetă, credem noi că uitate tot de cineva cu-o săptămână în urmă, facem poze, admirăm priveliştea dată de atatea văi şi creste şi recunosc, nimic nu mă impresionează mai mult decât Coştila. Îşi scoate burta aia mare de stâncăraie în faţă, creastă-vale-creastă şi parcă îţi şi zice „te încumeţi ori ba?!”

mai jos de Ace luăm micul-dejun și prânzul

Deşi pare să înceapă o creastă chiar de-aici din şa, traseul continuă pe brână, traversează o mică zonă de jnepeni şi abia apoi se începe urcuşul pe o faţă ierboasă, plină de afiniş, urcuş accesibil, fără să necesite asigurare în coardă. Acele se apropie şi ştiu că următoarea oprire va fi în mica padină de sub Creasta Ascuţită unde ne vom şi echipa. Emoţiile cresc şi dacă acasă mai aveam ceva griji acum ştiu că e momentul potrivit să fiu aici. Mai importante decât părerile celorlalţi sunt trăirile proprii şi roiul de gâze din stomac ştia el ce ştia.

flori violete de omag

hoțul la flori! (autor: Andrei Done)

buchete de flori de colț

Urcăm panta şi începem să ne punem hamurile şi căştile, să pregătim anourile, expresurile, corzile. Sunt flori de colţ peste tot, mai mereu trebuie să am grijă să nu le calc. În stânga deja se cască un vâlcel adânc şi ştiu că e nimic în comparaţie cu ce urmează de-acum încolo. După răsfoirea atâtor jurnale şi fotografii am senzaţia că am mai fost pe-aici, dar nu se compară de nici un fel senzaţiile trăite pe viu cu impresiile lăsate de imagini. Începem să urcăm în ordinea intrării pe traseu eu fiind secundul lui Andrei şi astfel, încheind şirul, noi doi intrând ultimii în traseu.

o nouă găselniță – plimbarea ciocanului – Andrei și Gabi

verificând echipamentul (autor: Andrei Done)

Urcuşul pantei cu praguri de iarbă se face destul de repede şi iată-ne pe Creasta Ascuţită. De-aici poteca ne aşteaptă drept în faţă, biiiineeee conturată de cele două prăpăstii din stânga şi din dreapta. Zicem uau în câte limbi ştim şi începem să păşim. Simt că mă ia cu ameţeală, dar nu prea tare ci doar o senzaţie venită din plimbarea privirii dintr-un adânc în altul. Mă simt ca la un film 3D, planurile se succed unul după altul şi doar unul e fix, cel de sub picioare. E incredibil! Păcat că sunt doar vreo 20-25 de metri, parcă m-aş întoarce să mai dau o tură, dar în acelaşi timp, parcă nu. Suntem cu toţii reduşi la tăcere, ce-ai mai putea spune, şi doar gândul apropierii de Acul Mare ne agită şi mai tare. Pe creasta lui ne aşteaptă o muchie şi mai subţire între cele două văi şi mai adânci.

pe Creasta Ascuțită (autor: Andrei Done)

ultimi pași pe Creasta Ascuțită (autor: Andrei Done)

urcând spre creasta Acului Mare

privind în urmă: Creasta Ascuțită și drumețul singuratic

Creasta Acului Mare e puţin înclinată, primii 10m se merg oarecum drept, apoi se tot urcă treptat. Octavian pleacă primul, Vio îl filează, iar asigurarea iniţială s-a făcut la un bolovan. Îl urmăresc cu atenţie, văd cum face asigurările, cum abordează traseul şi când ajunge mai sus în locul unde creasta se subţiază mult de parcă abia mai ai unde păşi mă cuprinde un val de încântare, dar şi de neastâmpăr. Mă întreb de mi-e frică şi nu pare să-mi fie, dar parcă aştept la o uşă invizibilă înainte de-a intra la examen. Şi eu mereu am intrat printre primii când profesorul striga să intre cineva fără a mai aştepta să văd mersul lucrurilor… ca alţii. De data aceasta însă e altceva, nu mă grăbesc să intru în traseu, dimpotrivă, îmi place să stau la locul meu şi să fiu cuminte, mai ales că orice mişcare a mea mai bruscă îi dă ceva nelinişti lui Andrei…

creasta Acului Mare – în dreapta ca o mână cu degetele teșite e de fapt Degetul Roșu

După Octavian pornesc Vio şi Gabi, apoi Ovidiu cu Ciri şi AndreiD. Asigurările sunt deja amenajate, fiecare echipă doar îşi trece coarda prin expresurile lăsate în pitoane. Andrei pleacă primul din echipa noastră, eu rămân lângă pietroi şi privesc cum ceilalţi şapte se împrăştie pe toată lungimea crestei. Cum ajunge el la prima aigurare e timpul să pornesc şi eu. Fiind ultima am două misiuni: să mă descurc cu propria deplasare şi să strâng echipamentul lăsat pe traseu, adică anouri şi expresuri. Nu mă sperie gândul că rămân oarecum singură şi mă concentrez la ce am de făcut. Ştiu să mă leg în coardă şi să montez dispozitivul de filare şi deşi ştiu că Andrei nu se bazează pe forţele mele, îl ţin strâns cu toate că-mi strigă des-des să-i mai las coardă şi să-l las să înainteze ceva mai repede.

7 și cu fotograful… 8

Octavian deschide calea Acelor

În prima regrupare stau după un ditamai bolovanu, nu văd nimic peste el aşa că nu ştiu ce se întâmplă. Văd doar coarda cum trece şi dispare prin iarbă undeva… în cer. Soarele a stat în nori o perioadă şi m-am zgribulit toată, dar m-am rugat de norul ăla enervant să se dea odată la o parte şi uite că s-a dat. Mă reîncălzesc şi-mi place mai mult aşteptarea acum. Fiind mulţi înaintarea se face cu rândul, iar rândul meu va veni mai greu. Am camera ataşată cu o carabinieră de rucsac şi astfel pot face poze cu mâna liberă, cea care nu ţine coarda. Nu aud ce se întâmplă, coarda nu se mai întinde o perioadă aşa că stau şi mă bucur de liniştea incredibilă pe care mi-o dă perspectiva. Zările sunt foarte limpezi azi şi bariera de nori, aproape dreaptă, ce separă pământul de cer îmi dă sentimentul că sfidează perfecţiunea lucrurilor de pe lumea asta.

coarda urcă… în cer?

unii se filează – pe ”potecuța” asta urmează să mă plimb

zările albastre

Andrei a mai avansat, apoi aud semnalul că-l pot scoate din reverso. Trage coarda şi când se întinde e timpul să pornesc. Mă desfac din regrupare şi strâng toate cele prinse în inelul pitonului. Le agăţ de ham şi le simt grele. Şi e de-abia prima asigurare pe care o „curăţ”. Pornesc pe muchia subţire, privesc în jos, păşesc, evit să mai privesc în jos şi iar păşesc şi alternez toate astea la fiecare pas ca într-un dans pe-o muzică necunoscută pe care n-o aud ci doar o simt şi mi se pare incredibil că eu sunt cea de-aici.

Mă bucur şi mă înfior şi mă mai leagă de pământ doar o punte de conglomerate pe jumătate „putrezite” pe care puţinele fire de iarbă le sabotează în fiecare an, alături de ploi, de vânturi şi de frig, desprinzându-le din înălţimi şi trimiţându-le în văile ce-aşteaptă cu braţele largi. Eu nu sunt de-aici îmi spun, eu nu mă voi desprinde şi nu mă voi lăsa desprinsă, eu sunt trecătoare şi paşii mei nu vor zăbăvi într-atât cât să stingherească muntele. Pare ciudat, dar mă simt aici sus ca în cea mai faină încăpere a unui palat şi orice împărat ar vrea s-o ţină doar pentru el….

mă pozez acuma! (autor: Ciri)

veselă și strângătoare, multe port la cingătoare!

Una după alta am trecut prin toate asigurările, am strâns tot ce era de strâns şi iată-mă trecută. Cum până la al cincilea piton s-au tot adăugat chestii pe hamul meu a fost foarte interesant să mă lupt cu noua greutate şi noul balans şi tocmai pe aşa muchie. Am luat-o încet, am mai pus o mână sau două jos când două picioare nu păreau de-ajuns. Mi-ar fi plăcut să trec ca Andrei la pas lejer de promenadă, dar între el şi echilibru sunt cu totul alte afinităţi 😉

A fost tare faină creasta asta, dar distracția pare că s-a terminat: urmează rapelul. Ciri e la datorie în regrupare și îl anunț că eu nu cobor fără un plus de asigurare așa că se oferă să-mi facă un nod prusik pe coardă. Nu știu de ce am impresia că nici nodul meu mashard exersat acasă nu va scăpa neîncercat. Încep să cobor, ceva îmi pârâie pe-acolo pe la ham, mă opresc, mă uit, n-apuc să-mi fie teamă că ceva nu e prins bine căci mă uimește hamul ăla întins și dezlipit tot de mijlocul meu – deh, mi-a trebuit să fiu subțirică! – oare nu l-am strâns cum trebuie?? cine dracu știe dacă eu nu… Și fețele sunt pline de iarbă – prefer piatra la fazele astea – și nici foarte inclinate așa că e total neplăcut să obțin poziția optimă de coborâre. Lumea mă încurajează, dar simt eu că ar prefera să mă mișc ceva mai repede. Încerc, dar totul se reduce la mutat nodul și dat șocuri corzii. Îmi dau seama că mă fâstâcesc și trec pe modul: lumea ta – gândurile tale- concentrează-te fato! și cobor tot atât de încet, dar mult mai relaxată.

rapelez Acul Mare cu drag și fără spor (autor: Andrei Done)

mai am un pic până jos… un pic (autor: Ciri)

Ajung în Strunga Acului Mare și tare mi-e drag pământul! Mă desfac și aștept să rapeleze și Andrei să văd care ne sunt planurile pentru mai departe, dar nu mai departe de Degetul Roșu. Octavian, Vio și Gabi au urcat deja, urmăm noi, adică cei doi Andrei și eu. Andreiu (meu) pleacă cap, abordarea se face pe fața sudică a Degetului, cea înspre Valea Cerbului, iar din câte se aude e un pic greu pe-acolo pe sus, dar sunt încă jos, îl filez pe Andrei. Ciri pleacă la liber și uite așa mai apare o coardă la orizont. E rândul lui AndreiD și-al meu. Prima parte a traseului e înclinată și cu multă iarbă, apoi vine un perete aproape drept de vreo doi metri. E ușor de escaladat pentru secund însă pentru cap nu există încă o asigurare intermediară așa că o eventuală cădere te trimite mult în jos spre Valea Cerbului. În cazul ăla coarda te ajută doar… să nu te împrăștii.

așteptare în Strunga Acului Mare (autor: Andrei Done)

Strunga Acului Mare

cu pași mici după pașii mari ai lui AndreiD

Trecem de perete și ajungem în regrupare. De-aici mai e o porțiune de 4-5 metri pe care îi escaladăm la liber. Nu e tocmai de liber, dar parcă merge. Sunt 3-4 bolovani mari de stâncă puși unul peste altul, iar urcușul presupune să te strecori printre ei, expus oarecum, dar cu prize faine care solicită și inteligența de a le găsi, nu doar forța de a te ridica în ele. Pe Degetul Roșu e deja șezătoare. E foarte fain locul, tare fain… Lăsăm noua cutie cu noul caiețel la adăpost, după ce coperțile sale au închis și de la noi câteva cuvinte.

pe Degetul Roșu

Omul urcă, dar mai și coboară și iată-mă în pragul unui nou rapel, de fapt… două. N-am mai făcut noduri suplimentare, dar mi-am păstrat nodurile din ritm, am ajuns cu bine jos și cu ceva grade în plus în palmă. Ținusem bine coarda, da’… biiine.

rapeluri în rafală de pe Degetul Roșu: Andrei și Ciri

Acul Crucii – acolo trebuie să ajungem!

Plecarea pe Acul Crucii se face din Strunga Degetelor. Un piton e pus la vedere căci traseul începe cu un traverseu și văd cum prima echipă se pregătește deja. Sunt cu băgare de seamă căci Acul ăsta pare abrupt tare mai ales în partea lui superioară. Dacă Octavian și fetele și-au păstrat echipa, la noi se fac ceva interschimbări. Ovidiu pleacă primul și ar trebui să fie urmat de AndreiD și de Ciri, dar supriză, plec eu în locul celui din urmă, care va face echipă cu Andrei.

Traversez, e mai simplu decât bănuisem, dar apoi mă trezesc cu un pietroi burtos în față și o fisură cumva spre dreapta. Pitonul de asigurare e pus cam la mijloc, scot coarda mea din expres și o las doar pe-a lui Andrei și încerc să abordez fisura. Apare și problema căci trebuia să fie una: coarda e mult prea largă acum, Ovidiu e sus, dar cumva trecut de vârful acului așa că ne-auzim greu. Reușim să comunicăm cumva, trage coarda, dar e prea strânsă, ma trage afară din fisură și mai urmează o sesiune de strigături. Ies de-acolo până la urmă și de-aici în colo oricât de pieptiș pare, peretele s-a lăsat ușor escaladat.

peisaj… de pe Pământ

cătare către Acul Crucii – Octavian

în liniștea înaltului doar slovele de pe cruce se-aud (Gabi)

Pe Acul Crucii totul e mișcător, fragil, casant. Ajung în regrupare, mă asigur în zelb și îl ajut pe Ovidiu la filat. A tras din greu de coarda mea, nu se aude mai nimic de-aici, iar curbura pe care o ia coarda peste vârf îngreunează filarea. Nu știu cât ajut și cât încurc, cert e că apare și AndreiD, apoi Ciri și Andrei. De-aici urmează cel mai fain rapel al turei, ăla despre care citisem că trebuie făcut cu atenție, ceva legat de o platformă pe care trebuie să ajungi musai ca să n-o dai pe vale.

mă pregătesc de rapel de pe Acul Crucii – Gabi și Vio urcă Acul de Sus (autor: Andrei Done)

Coborâm ceva mai jos, vreo 3-4 metri, până la o nouă serie de pitoane de rapel, îl alegem pe cel din dreapta cum cobori, Ovidiu se ocupă de amenajare, eu mă ocup de mashardul meu și începe o coborâre cu mai la stânga – mai la dreapta până nimeresc platforma care e oarecum pe direcția de coborâre, dar peretele te împinge în dreapta spre un vâlcel îngust și întunecos. Gabi și Vio urcă deja pe Acul de Sus și după cum stă treaba mă încolțește o idee.

Până sus văd două pitoane, Octavian a lăsat în ele expresurile și e cel mai ușor urcuș de până acum așa că îl anunț pe Andrei că aș vrea să plec eu prima. Nu de alta, dar va trebui să duc cu mine și coarda și e musai să cunosc și eu senzația asta. Pornesc, Andrei mă filează, și după primii pași intru într-o stare de concentrare cum n-am mai cunoscut demult. Cum ajung la expresuri trec coarda prin ele și continui. Coarda e din ce în ce mai grea, o trag cu mâna și țin după mine o buclă de rezervă când urc câte un prag, nu cred că e bine ce fac, dar nu e nici riscul prea mare așa că experimentez și n-apuc să fac prea multe că și ajung sus. Aici, lumea stă deja jos la povești, eu am de amenajat o regrupare și dau să caut piton numai că nu e nici un piton. Octavian îmi arată un pietroi, dar mă umplu de ciudă când mă gândesc că i-am cerut lui Andrei două bucle echipate de diferite lungimi numai de lungimea care-mi trebuie nu. Octavian folosește un anou ca să înconjoare bolovanul, mă asigur în el, strig la Andrei să mă scoată din reverso, și începe o întreagă epopee de montări, eu refuzând să primesc ajutor numai că nu e nici loc nici timp să mă desfășor cum aș vrea. Cer doar supervizare și Vio e cu ochii pe mine 🙂

o ultimă creastă – părăsind Acul de Sus

În scurt timp ne-am adunat cu toții și am făcut și pauza de masă acolo sus pe… Acul de Sus. Privind înainte, creasta pare să continuie, dar acele acestea nu mai au nume, poate doar dacă sunt cele pierdute în carele cu fân… Noi facem stânga pe un vâlcel, probabil un fir al Șiștoacei Dracilor și de-aici începem să coborâm o maaare pantă de iarbă. Mergem greu, genunchii și tălpile suferă cel mai mult, iarba alunecă zdravăn dovadă că eu am scurtat vreo trei metri pe partea dorsală și dacă nu mă prindeam de câteva fire mă mai duceam ceva. În rest totul era minunat: flori de colț la fiecare pas, acele rămânând în urmă în lumina caldă a apusului, fluturași… Parcă nu-mi venea a crede că am fost acolo sus…

oameni și fluturi

pe Șiștoaca Dracilor… de ce s-o fi numind așa oare?

la ele acasă…

O vreme rămânem pe firul văii, Şiştoaca Dracilor are draci şi valea începe să aibă praguri, Ovidiu ne sugerează o muchie pe stânga urmată de o traversare pe dreapta și după o oră și ceva de coborâre ajungem în Brâul Mare al Morarului. De-aici până în Valea Cerbului mai avem puțin și tălpile sunt cele mai fericite când ating poteca. Ne îndreptăm spre mașini și ne facem tot felul de planuri, dar până la ele valea e lungă, frigul ne-alungă, noaptea ne prinde din urmă…

Pentru mine cel puțin ziua era oarecum încheiată, somnul parcă cuprinzându-mă din mers. Îmi dau seama că am nevoie de timp să realizez toate câte am trăit și simțit pe ace, încă mă trezesc gândind… uau, mama nu va şti niciodată pe unde-i umblă odrasla şi deşi scriu aici şi scriu de fiecare dată, ceva rămâne pentru totdeauna… nescris.

***

de la dreapta la stânga: Acul Mare, Degetul Roșu, Acul Crucii, Acul de Sus ;
de jos în sus: omul coboară, muntele rămâne…

_____________________________________
Mai mult?

Jurnalul lui Andrei 🙂

P.S. Și mai aștept câteva jurnale. Andrei, Vio?