Tura solitară de pe creasta Cernei abia îmi deschisese gustul unei noi incursiuni, iar abordarea dinspre Oltenia se anunța cel puțin interesantă. Sus nu mă mai aștepta zăpada și nici o creastă liniară lesne de descifrat ci un „labirint” de Poieni și Crovuri pentru care nu aveam un plan clar de parcurgere ci doar unul care includea urcarea și coborârea din și spre Isverna. Acolo sus povestea avea să se scrie de la sine.
„Peste Poieni” și nu „prin” Poieni, Crovuri căci prea puțin le-am traversat pe câteva dintre ele, mai mult le-am privit de sus, de pe stâncării.
3 mai 2015, Munții Mehedinți
Traseu: Isverna, la biserică (indicator cu 2.5-3h) – triunghi albastru (TA) – Poiana Beletina – fără marcaj – Poiana Mare – bandă roșie (BR) – Poienile Porcului, Vârful Broscan (1308m) – cruce roșie(CR) dinspre Crovul Mare – Isverna (indicator la drumul de Giurgiani, imediat după pod, pentru urcare 2.5-3h) – revenire la biserică (1km prin sat). Total 5h, ~18km.
Albumul foto: 1-3 mai, Cernei-Mehedinți (trasee, explicații, indicații).
§ Preambul
La cât de detaliat am descris fotografiile din album n-ar mai trebui să existe acest jurnal, dar acest jurnal, această povestire a zilei, este în primul rând pentru mine și mai apoi pentru aceia care, dincolo de tot mai comercialele bloguri „de profil”, încă apreciază un raport de tură (RT) pentru ceea ce este: un mulțumesc adus muntelui pentru o zi memorabilă, pentru o experiență completă: geografică, spirituală, umană.
A scrie un raport de tură, un jurnal de munte cum îi spun eu pe blog, înseamnă a încheia cu adevărat tura, este prelungirea ei firească de la piatra de sub talpă până la tasta de sub deget, este momentul în care simt că până aici am luat de la munte, iar de aici încolo, aici însemnând publicarea jurnalului, voi da, cu ale mele putințe și tot dragul, mai departe.
§ Singură pe munte, ca om da, ca suflet nu
Spre deosebire de plecarea din Bogâltin, asemănătoare prin logistică – mâncat lângă/pe mașină, prietenii pregătindu-se de mtb, marcajul la doi pași – plecarea din Isverna a avut o emoție în plus. Nu știu de ce, poate pentru că în dimineața lui 3 mai trecusem muntele în Oltenia, poate pentru că satul acesta nu mai părea una cu muntele ci sub munte, poate pentru că la est se deschidea Podișul Mehedinți și nu mă mai simțeam în deplina siguranță și intimitate a muntelui-cetate (tura din Cernei a fost una intimă, poate și pentru că era prima tură solitară după patru ani…)
Radu ar fi vrut să meargă cu mine, i-am citit în privire alegerea făcută cu pragmatism și părere de rău deopotrivă. Pentru o clipă m-am simțit umbrită de starea lui, dar pe dată ce am întors spatele mașinii și-am pornit la drum, mi-am îndreptat toată atenția pentru prima etapă și cea mai importantă într-o tură solitară: să apuci pe drumul cel bun și să ieși din sat nealergat de câini 🙂
Știind că nu e cazul să-mi testez spiritul de orientare am ținut strâns cu privirea de triunghiul albastru și, deși nu e cine știe ce labirint de ulițe, era să-l pierd de vreo două ori. Evident că m-au lătrat niște câini vigilenți și am stat de taină (oltenism pentru conversație) cu o familie de isverneni, dar nimic ieșit din comun – ehee, în satul bănățean trăisem o adevărată experiență până să rămân singură pe potecă…
Cum m-am ridicat deasupra satului am și făcut prima pauză: poze, băut apă, dat jos pufoaica. Părea să fie o zi călduroasă, dar am intuit că sus va fi vânt și prin urmare frig. Îmi trecea prin cap să stau la soare toată ziua într-o astfel de poiană, să privesc satul și să ascult cucii, să dedic o zi nimicului. Eh, e o idee bună pentru când oi avea șaizeci de ani, acum pun fundul jos a odihnă și contemplare și în secunda următoare mă ridic soldățește să pornesc de parcă ar fi trecut ore de când stau…
Marcajul e bun, recent făcut (îi dau vreo doi ani maxim, aș fi curioasă să știu cine a marcat, Parcul Domogled sigur nu), iar poteca destul de largă, umblată de vite, e într-o urcare constantă. La un moment dat cotește brusc stânga printr-un crâng, capătă alură de drum și tentația e să continui înainte sau să faci și mai stânga pe un drumeag. Dacă nu mai vezi marcajul, cum n-am văzut eu, e mai bine să te întorci și să-l cauți pentru că e acolo, pe o stâncă pe dreapta, puțin ascuns de un păducel și aflat în dreptul unui gard de crengi ce ar trebui să împiedice animalele să intre pe o pășune dreaptă și îngrijită cu aspect de luncă.
Am intuit că poteca traversează pe lung pășunea, iar triunghiul albastru, din lipsă de stânci sau copaci pe care să fie desenat, e prezent mai mult pe marginea poienii. La capătul ei am dat de vreo trei-patru vaci și stăpânii lor, un bărbat și o femeie ce tocmai ardeau niște mărăcini. Ne-am conversat puțin, oamenii erau puțin îngrijorați că-s singură și mai aveau și un motiv în plus ce m-a surprins, de-a binelea m-a surprins: „azi de dimineață trecură turmele de urcară la stâni”
-… să nu te m’ânce câinii!
– M-or apăra ciobanii, mă încurajez eu răspunzând femeii.
– Ei, câinii mai umblă și de capu’ lor, nu stau lângă turmă, pleacă, iar până aude ciobanu să-i adune…
– Atunci cum mi-o fi norocu’!
– Să fie de-al bun!
Cred că vreo câteva minute mi-a crescut pulsul. Nu-mi plăcea ideea de a mă teme de animale domestice din moment ce nu mă tem de cele sălbatice. Adică mă tem și de acelea, dar nu paranoic, ci la modul că le recunosc teritoriul și știu că în cele mai multe cazuri ele ocolesc omul. Pe de altă parte n-am înțeles niciodată de ce câinii de la stâni sunt așa înrăiți și cu oamenii, mai ales atunci când te întâlnești cu turma pe munte și singura lor treabă e să adune oile sau să le apere de urs. Din ăst motiv am simțit că sezonul lui singur pe munte primăvara e în scurta perioadă între topirea zăpezii și urcarea turmelor.
Imediat ce m-am despărțit de oameni am intrat într-un crâng ce s-a transformat curând într-o pădure destul de atipică: copacii, fagi în marea lor parte, erau relativ scunzi, întortocheați, crescuți printre lapiezurile de calcar (forme ale reliefului carstic ce caracterizează Munții Mehedinți). Părea o pădure de trunchiuri și de pietre în același timp, iar traseul mergea pe un soi de ogaș sec, ca un jgeab pietros înclinat. Acolo unde era câte un petec de pământ se vedeau clar urmele oilor și chiar dacă mi-am impus să fiu mai relaxată, simțurile s-au ascuțit la cam toate zgomotele pădurii.
Trecerea de la pădurea „pitică” la cea falnică de fag a însemnat apropierea de Poiana Beletina în care am și ieșit prin stânga unei stâne. Nu era nimeni încă, iar triunghiul albastru de lângă avea să fie ultimul văzut. L-am căutat pe toți copacii din stânga poienii, spre dreapta nu m-am dus căci undeva în partea opusă a Beletinei era o turmă de oi și instinctiv am ținut cât mai departe de ea. Am continuat pe versantul din stânga printre fagi mari și noduroși, ținând culmea ca să am vizibilitate de-o parte și de alta, tot sperând să dau de vreun marcaj, de oricare, inclusiv de cel de limită a parcului natural (pătratul roșu coincide pe alocuri cu marcajul de creastă din Munții Mehedinți, banda roșie).

Poiana Beletina văzută din estul ei, în dreapta sus Vârful lui Stan, iar în centru dreapta e intrarea din Poiana Mare, în prim-plan o dolină, iar bine camuflate de pietrele albe (lapiezuri) sunt oile 🙂
Vântul bătea cam tare astfel că m-am așezat după un copac, cu spatele la Poiană, pentru a mă pregăti de traversarea ei: mi-am pus pufoaica cu partea roșie în sus (să mă vadă ciobanii că-s om în caz că-s mai miopi ca mine), am mai cercetat hărțile încă o dată și cum stăteam eu acolo pitită zăresc niște câini la câteva sute de metri cercetând printre copaci ei știu ce.
Habar n-aveam dacă erau cu o altă turmă sau doar plecați hai-hui, cert e că m-am ridicat ușurel, am trecut tiptil pe partea opusă a copacului și m-am retras de pe culme cât mai pe fundul Poienii (Beletina, ca și Crovurile, sunt de fapt doline mai mari, depresiuni formate prin dizolvarea rocilor la suprafață, de obicei au formă de pâlnie) chiar dacă asta însemna să mă apropii de turmă și de câinii ei.
M-am mai liniștit când am văzut că la umbră erau vreo zece persoane, iar câinii își făceau veacul pe lângă ei nefiind atrași de pata roșie ce traversa covorul neted și verde. Mi-am amintit direcția în care am mers acum un an și jumătate în tura cu pinguinii și cu speranța că voi da de punctul galben am grăbit pasul. Sub o stână la care iarăși nu era nimeni am găsit izvor și m-am oprit să beau și să-mi refac rezerva din bidon. Mi-am dat seama că eram observată de grupul de ciobani ceea ce era taman bine, așa vor potoli câinii în caz că se trezește în ei hărnicia.
[ pauză de realitate. doar ce ieșise de o săptămână din spital nepoata mea că iar am ajuns pe etaj, de data asta altă secție, alt culoar și… alt nepot. n-a mai fost timp de scris, stare de scris, dar acum reiau pentru că am nevoie să mă întăresc, să lupt cu oboseala ca mâine, negreșit mâine, să o iau de la capăt. mă uit la poze, mi-amintesc ce-am simțit pe munte și îmi dau încă o dată dreptate: eu nu mă „distrez” pe munte, eu îmi încarc bateriile, mă pregătesc pentru ce urmează să vină. și mereu urmează ceva pentru care trebuie să fiu puternică, en garde, nu mai am nici o îndoială legat de ce mi-e dat, de aceea sunt și capabilă de bucurie și de privit în gol cu aceeași intensitate. iar când simt că nu mai pot, continui! ]
Eu pe o culme. În spatele mele Beletina se închisese printre coroanele dezlânate ale fagilor bătrâni, în fața mea o coamă stâncoasă, Vârful Broscan, până la el de sărit o vale. Priveliștea vorbea de la sine, am suprapus mental peste ea toamna și bruma din tura trecută și am știut cu siguranță unde sunt. Undeva în stânga, pe o stâncă înfiptă în pășune ca un biscuite în înghețata neîncepută, era marcajul parcului. Nici o turmă nu părea să fie în zonă, vântul purta doar liniște, iar eu n-aveam de gând să o tulbur.
Am început să cobor pe firul unor stânci unde-mi aminteam că ar apărea marcajul bandă roșie regăsindu-l fără emoție, pe dreapta încă în picioare era adăpostul unde am prânzit cu pinguinii, țopăiam pe pietrele albe și-mi aminteam că data trecută discutam cu Em’ pe acolo de cum s-au format lapiezurile, mi-a cerut să-i fac o poză, apoi a sunat telefonul și era frate-miu și am rămas în urmă, am pozat flori albe în ianuarie… toate acestea atunci, acum eram singură, dar acesta e darul memoriei mele de a nu uita ce e al muntelui, în rest… neuronii cu mila!
Pe firul văii am regăsit și marcajul cruce roșie dinspre Valea Cernei și Crovul Mare spre Isverna. „Eram salvată” cum ar zice Vintilă, există cale de întoarcere, dar încă multă nevoie de dus și tot dus. Între Crovul Mare pe unde am mai fost și creasta pe unde n-am mai fost, aleg creasta, descoperirea, cotrobăiala în coastele muntelui.
Și urc. Urc spre Broscan, dar prin dreapta lui, cât mai pe marginea „hăului” de unde să privesc în Crovul Mare ca pe fundul tuciului. Sunt atentă la relieful din jurul meu, mult mai atentă ca atunci când aș fi cu cineva și n-am cunoștințele necesare să numesc tot ce văd – termenii sunt pentru cei care au nevoie să-i știe, nu să-i intuiască. Mă fascinează dolinele, aceste gropi rotunde în care, întâmplător sau nu, cresc brebenei ca într-un ghiveci imaginar de câțiva metri diametru, alteori în dolină e încă zăpadă, ba chiar am găsit una într-un așa fel de adâncă și de rotundă încât n-aș fi avut curaj să cobor în ea.
Culmile se succed una după alta, sunt Poienile Porcului cred, banda roșie e vizibilă suficient de des, cobor și urc de câteva ori până Broscan rămâne în urmă ca un reper. Norii sunt fascinanți, când farfurii zburătoare, când bice azvârlite dintr-o zare în alta din Munții Cernei pe unde umblasem cu două zile în urmă până în verdele gri-străveziu al Podișului Mehedinți pe care, cândva spre seară, îl voi traversa lăsând în urmă clipa aceasta neprețuită a înălțimii.
La un moment dat am simțit că e timpul să mă întorc, fără să fi ajuns undeva anume iată, dintr-un punct fără nume și fără importanță la mijlocul unei pante pe care o tot urcam, m-am întors doar pentru că instinctul mi-a cerut asta.
La întoarcere am pus ochii pe Broscan și desigur l-am urcat. Mare cucerire, mare, 1308m, dar ce priveliște pentru fiecare metru. Banda roșie merge chiar pe el, dar are grijă să dispară, sau poate am ratat-o eu. Bătea un vânt de mă sufla de pe lapiezuri, ca să fac pozele pe care plănuiam să le asamblez acasă în panorame mi-am proptit picioarele unul contra altuia. Am simțit nevoia să „salut” oamenii, am făcut poze anume pentru ei, dar nu simțeam nevoia să împărtășesc cu cineva momentul, e ca atunci când vrei să fii singur ca să poți urla iuhuuu! ca atunci când alergi și întinzi mâinile a aripi, ca atunci când suferi și mirosul unui pom înflorit îți lăcrimează ochii de recunoașterea frumuseții.
creasta Cernei cu Zglivăr, Vlașcu Mic, Vlașcu Mare, Dobrii
Ca un drumeț solitar cu „nebunia mersului în linie dreaptă” am tras linie între vârf și firul văii, probabil simțeam nevoia să experimentez coborârea pe grohotiș de Mehedinți de parcă grohotișul n-ar fi la fel peste tot. Concluzia? m-am bucurat de resimțirea ierbii sub tălpi.
Pe dată ce m-am pus pe marcajul cruce roșie am simțit că aventura s-a încheiat. Înapoi la civilizație, ca un copil ce se retrage spre casă, nu neapărat sătul de joacă ci conștient de măsura timpului. Mi-am reamintit de turme, dar vântul bătea din sud-est și nu-mi aducea decât trilurile pădurii în care intrasem. Pe poteca netezită de ploaia din ziua precedentă se zăreau însă trei perechi de urme proaspete, toate în coborâre: un cal (potcovit proaspăt cred), o bovină și un om în cizme. Iar picioarele mele mergeau mai repede decât îmi doream, așa se grăbesc ele de când le am…
La ieșirea din pădure am avut puternica senzație că muntele s-a închis în urma mea. Pur și simplu parcă mă expulzase sau eu mă strecurasem afară, afară din Cetate, motiv bun să mă așez pe o piatră și să-mi impun un popas. Norii treceau ca navele extraterestre din filmele americane, soarele mă încălzea ca pe o șopârlă, iar eu puneam o poză pe grupul de facebook Nu sunt singur pe munte.
Atacul câinilor
Tocmai când mă simțeam „scăpată” de orice grijă căci prezența unei turme la o vale adâncă distanță mă liniștea, zăresc lângă potecă o dâră de fum ridicându-se. Mă apropii, și ce credeam că e un foculeț cu mogâldețe-oameni în jur e un foculeț cu dulăi în jur. În dreapta focului e un gard, o stână pitită printre cireși înfloriți, în curte oi îngrămădite, oameni șed la o masă sub un șopron, iar câinii, dinafara curții, se tot ridică din iarbă și se-adună în jurul meu. Primul care latră și sare la piciorul protejat de bețele de trekking ținute încrucișate e un patruped îndesat ce dă cu burta de dâmburi, câinele-butoiaș, cu glas subțire și enervant încât nu-l poți bănui că mușcă, nu de alta, dar mușcatul ar însemna să se oprească din lătrat ori asta e prea mult. Ceilalți câini se năpustesc.
Femeia ce iese din îngrăditura stânii pare să se miște cu încetinitorul. Nii! țin câinii la un metru distanță cu vocea, cu privirea și cu bețele – că doar de asta am ținut morțiș să le iau. M-au înconjurat deja, unul dintre ei îmi vine până la brâu, dar e mai molcom și cred că de n-ar fi întărâtat de câinele-butoiaș, nici nu s-ar sinchisi să se ridice pentru singurul trecător al zilei. Nu mă tem de cel mare și nici de cel mic, printre câini e unul de talie medie, negru, cu ochi înrăiți, cu bot alungit și lucios ce-și arată exemplar colții. Latră rar și impulsiv face câțiva pași în spate doar pentru a-și lua elan să atace. Nu-l slăbesc din ochi, iar dansul e risipit de femeia ce ajunge într-un final la câțiva metri de mine.
Urmează discuția șablon deja, de unde vin, de ce sunt singură, cum de nu mi-i urât sau frică. Sub intensitatea momentului îi spun sincer femeii că de n-ar fi câinii n-aș avea de ce mă teme pe munte, ba chiar mă mănâncă sub limbă să-i reproșez că am avut o zi minunată până să ajung la stâna ei… Femeia mi-a povestit apoi că urcaseră de vineri pe munte și că de-acum știe și ea că va trebui să „țină calea la lume”. Mai bine ar struni câinii să nu mai sară la oameni, dar sigur nu e o chestie simplă de făcut și nici utilă oieritului, bașca ce interes ar avea ciobanii în preumblarea drumeților de la oraș pe potecile lor din moși strămoși…
Cum nu mai e nici o stână până în sat, am avut grijă să întreb, continui coborârea cu grija de-a nu fi urmărită de vreo potaie deprinsă cu mușcatul pe furiș. Îmi pare rău de-un singur lucru: chiar lângă stână, strategic amenajate la umbra unui copac fotogenic aflat pe un prag de pământ, erau o masă de lemn cu băncuțe pe-o parte și pe alta. Era locul perfect să observi valea, iar fotografia mi-a rămas în pixelii minții că de aparat n-a fost gând să-l scot din geanta în care îl pusesem când am văzut întâia oară câinii.
Revenirea în sat urmează un ogaș nisipos și desigur, marcajul, pe care recunosc că nu l-am scăpat din ochi în încrengătura potecilor de animale de teama de-a nu nimeri în ograda sau livada cuiva mai ales că nu aveam habar despre traseu și nici Isverna nu mi se arăta prea clară (biserica era cumva ferită vederii oricât am încercat să-i folosesc turla pe post de reper).
Mai întâi am ieșit într-o uliță de pământ pe care am mers vreo două-trei sute de metri până la șosea unde am văzut și ultima cruce roșie sau prima, de începere a traseului, chiar pe un stâlp de curent cu mențiunea că până în Crovul Mare sunt 2.5-3h.
Știam de la Mike că voi avea ceva de mers prin sat astfel că m-am pus pe mărșăluit. Spre deosebire de localnicii din Bogâltin, curioși, calzi, prietenoși, cei din Isverna s-au mulțumit doar să privească cu ceva luare aminte la parazăpezi și la bețe, motiv pentru care le-am dat jos pe primele și le-am strâns pe ultimele. E drept că cele două sate nu suportă comparație decât prin prisma așezării la poale de munte, altfel diferențele sunt mult mai mari decât mă așteptam sau decât poate despărți Cerna cu valea și cu munții ei.
Ca un făcut, deși sunt dintr-un județ învecinat cu Mehedințiul, n-am ajuns niciodată pe aici, cu atât mai mult în zona comunei Ponoare la celebra pădure de liliac sau la celebrul pod de piatră. Am recuperat mașina de lângă biserică, bătrânul și muncitul logan Filofteia, și am plecat pe urmele pinguinilor ce descopereau această parte de Oltenie pe biciclete. T
aman în Ponoare pe unde aveam eu de gând să-mi fac o impresie a locurilor era bâlciul sau nedeia (sărbătoarea liliacului), iar mașinile parcate pe marginea drumului pe o lungime de vreun kilometru mi-au dat de lucru cât să-mi doresc să scap cât mai repede de acolo. La intrarea în Baia de Aramă ne-am reunit cu toții și am plecat spre București – un drum nu destul de lung dacă recurgi la discuțiile (ne)potrivite… după caz.
§ Epilog
Mă întreba un coleg „la ce munte ieși în weekend?” și mi-am dat seama că nu cunosc verbul „a ieși la munte”, eu mă întâlnesc cu muntele, eu trăiesc acolo, nu ies, nu mă distrez ci pur și simplu sunt pe munte, mă relaxează desigur, mă deconectează, dar în același timp mă definește.
Fiecare zi petrecută pe munte e un bonus, după atâtea ture pe munte aș putea spune că face parte din rutină însă nu e așa, fiecare zi pe munte e o poveste unică pentru care mă străduiesc și pe care n-o iau de-a gata doar pentru că mi se întâmplă de minim două ori pe lună după o rețetă deja clasică. E firesc să merg pe munte și în același timp e o mare bucurie de fiecare dată când se întâmplă. Iar când nu se întâmplă scriu despre asta 🙂
A! Uitasem tocmai panoramele!

Munții Mehedinți, panoramă est-sud-vest de pe Vârful Broscan: Poienile Porcului, Pietrele Albe, jos Crovul Medved, iar la orizont vârfurile Arjana, Cușmița, Iuții din Cernei

Munții Mehedinți, panoramă vest-nord-est de pe Vârful Broscan: Crovul Mare în stânga jos, central Vârful lui Stan, trecerea din Poiana Beletina, dreapta Pădurea Tâmnei spre Isverna, iar la orizont Vf. Zglivăr, Vlașcu Mare, Vlașcu Mic, Dobrii din Cernei, Godeanu
La dimensiuni mari, Mehedinți est-sud-vest & vest-nord-est.
Iar eu cand nu merg pe munte, te citesc pe tine. Si tu poti cu randurile tale sa aduci muntele mai aproape pentru 20-30 de minute cat iti parcurg randurile si pozele.
Eh, ai făcut-o și tu de multe ori pentru mine 🙂
Felicitari pentru tura solitara si la cat mai multe :)! Eu recunosc n-am fost niciodata singura pe munte, n-am gasit curajul, insa sunt convinsa ca experienta este traita altfel. Candva chiar am luat-o pe mama cu mine cand n-aveam cu cine merge. I-am dat o pereche de bocanci si sa vezi aventura:)). A fost fain…
Ma gandesc totusi pentru vara asta la cateva ture de biciclit singura prin zona. Sa vedem ce-o sa iasa…
Cu bicicleta e mai simplu că o să fii singură, dar totuși pe drumuri umblate, însă e un început bun, o să-ți placă. De fiecare dată poți mări zona de „cercetare” ca să nu ai o trecere prea bruscă de la tură la… aventură 🙂
Sezonul de mers la munte singura cred ca e de fapt tot anul in afara de iunie-septembrie daca e sa te gandesti la caini. Fain jurnalul.
După cum se vede în unii munți sezonul începe din mai 😉
Faza e că am văzut și câini pașnici în Retezat sau Făgăraș și de aici o nedumerire de ce prin alte părți nu sunt la fel… Probabil tot pe ciobani va trebui să-i întreb cândva.
Salut.
Crucile din fotografia de mai sus sunt ale unor localnici morti intr-o avalansa, nu trazniti. Greu de crezut, dar asta este realitatea.
Cristi.
Multumesc de informatie, Cristi, eu n-am avut nici un indiciu, doar am presupus – acum nu-mi amintesc ce m-o fi dus cu gandul la traznet… Si da, e un pic greu de crezut, insa candva existau si ierni mai grele. Ai idee cam prin ce an?
Imi cer scuze pentru raspunsul cu intarziere. Am vorbit cu cel de la care am informatia (membru salvamont MH), nu stia exact anul…1956 sau 1957, spunea ca a fost un an cu mai multe victime ale avalanselor in zona Muntilor Mehedinti, deci presupun ca a fost o iarna serioasa.
Toate cele bune.
Din pacate nu stiu, dar pot afla. Informatia o am de la un membru al echipei salvamont din zona. Intradevar iernile odinioara erau ierni…din pacate multi localnici de care nu se scrie au murit in astfel de conditii…prinsi de avalanse pe munti ce par blanzi la prima vedere.
Servus, oare mai ai albumul publicat si in alta parte? Pentru ca nu mai este disponibil la link-ul initial. Na interesau pozele si explicatiile. Multumesc!
Salut! Albumele au fost inițial pe Picasa, iar acum sunt în Google Photos. Din păcate, link-urile nu s-au redirectat toate, bine că mai funcționează cele de la poze, căci cu atâtea albume nu prea știu cum le-aș putea reface (făcusem ceva tool automat, dar s-a schimbat și api-ul între timp etc etc).
Albumul are trei drumeții, fiecare începe cu o poză cu harta (trebuie să dai scroll vreo 2/3 din el ca să ajungi la ziua din Munții Mehedinți): https://photos.app.goo.gl/SSrmSvZCk8j38EXr5