1 Mai solitar pe creasta Cernei

N-am mai fost de mulți ani singură pe munte, mai precis din 25 mai 2011, când am bălăurit în linie dreaptă prin Măcin (conform evidenței turelor). Patru ani și totuși parcă a fost ieri, atât de intensă e o astfel de experiență, patru ani în care dorul de o drumeție solitară a tot revenit și a fost uneori fentat de ieșiri hai-hui cu bicicleta sau chiar în alergare. Nu e același lucru, pe munte e un întreg proces interior prin care treci pe măsură ce orele liniștii și ale înălțimilor se adună și se împreună cu cele ale gândurilor de simți că devii de-acolo.

Nu îmi doresc cu orice preț să merg singură pe munte și nu-mi planific nimic în direcția asta, dar îmi place ca atunci când simt că ar fi momentul potrivit să fie momentul potrivit. Când Mike și Radu au adus vorba de o tură de bicicletă în „Banatul epic” mi-a încolțit pe loc ideea că aș putea merge cu ei, dar fără bicicletă ci în legea mea că oricum îmi plac munții Văi Cernei de nu mă dau înapoi de la niciun prilej de a ajunge acolo.

1 mai 2015, Munții Cernei
Traseu: Bogâltin – punct roșu (PR) – Șaua Ciumerna – Vârful Zglivăr – Vârful Cușmița – Șaua Ciumerna – Bogâltin (~26km, 8h cu pauze de umplut ziua)
Album foto. Plimbarea pinguinilor: o zi prin Banatul epic.

până în Șaua Ciumerna este marcaj punct roșu de la Maratonul Hercules, pe creastă ar trebui să fie bandă roșie, dar lipsește cu desăvârșire – sunt prezente momâi pe fiecare vârf cât și pe picioarele ce coboară spre localități

vârfurile Munților Cernei văzute din Munții Mehedinți de deasupra Poienilor Porcului urcând pe vârful Broscan

povestea în cuvinte

Două fetițe se joacă pe ulițele Bogâltinului cu un ied, iedul e animalul lor de companie, iar jocul e simplu, neexagerat, tăcut, toată ulița e un mare film mut în care imaginea transmite singură mesajul. Îmi vibrează sufletul a de toate, dă pe dinafară ca o fântână arteziană și se scurge înapoi în pământul de unde a izvorât.

Ajung la mașină, îmi las o parte din lucruri, vânzătorul de la magazin se oprește la tomberonul mare de aluminiu și aruncă ambalajul înghețatei pe care a început deja să o mănânce, apoi trece și mă întreabă de m-am întors cu bine, îi confirm, trece mai departe pe drumul său, eu rămân tot acolo învârtindu-mă, bând apă rece de fântână cu înghițituri mici, fetițele sunt pe treptele casei cu iada sau iedul lor, într-un final mă cuibăresc în mașină, deschid telefonul, pe drum trec acum un bărbat și-o femeie, bărbatul duce un cal de căpăstru, iar ajunși în dreptul meu îl aud spunându-i celei cu care probabil își împarte viața ca soartă „asta-i îi femeia care fu singură pe munte”.

Nu mă întâlnisem cu oamenii aceștia, dar probabil umblase vorba, ca la țară, și râd în gând a bucurie de autenticitatea ce continuă să mă împresoare. În curând prietenii mei aveau să apară, mai întâi Cristi, apoi Mike și Radu, pe bicicletele cu care porniseră în descoperirea „Banatului epic”, în curând aveam să schimbăm impresii, iar eu să le povestesc una și alta. Mai aveam câteva clipe de tăcere, câteva clipe pentru care nu vor exista niciodată cuvinte căci în turele mele solitare pe munte îmi dispare nevoia de a vorbi, guraliva de mine devine tăcută ca iarba, iar împărtășitul frumosului îl las pe seama jurnalelor sau verbalizărilor pline de entuziasm de mai târziu .

Pornisem la drum în dimineața unei zile pentru care nici o emoție nu mă încerca, venise timpul mult doritei drumeții solitare, altminteri sunt omul agitat al neliniștii, al nerăbdării. Un rol îl are și punctul roșu care marchează traseul și care-mi ia grija orientării până în zona crestei, unde mă voi descurca cu siguranță. Asfaltul se termină, ulița de pământ e ca o trecere prin curțile oamenilor separate totuși de garduri și porți. Rațe se bălăcesc în pârâul ce curge pe partea dreaptă a uliței, pârâu în care, ceva mai jos, spălasem noi legumele pentru micul-dejun cu vreo jumătate de oră în urmă.

Salut oamenii, stau câte puțin de vorbă cu trei-patru femei în reprizele trecerii pe la fiecare poartă, una mă întreabă cu interes când e maratonul și e dezamăgită să afle că anul acesta nu se ține (am menținut speranța că poate va fi la anul…), alta îmi spune să mă feresc de șerpi că sunt mulți, dar toate mă întreabă de traseu sau de-mi e urât singură, apoi îmi urează cu toată bunăvoința drumeție ușoară, să am grijă și să mă întorc cu bine încât simt cum mă trec lacrimile de la atâta binecuvântare câtă primesc.

Ulița se îngustează tot mai mult și odată cu ultima casă devine potecă spre țarcurile și sălașele de vite ce decorează bucolic plaiurile ce urcă înspre munte. Care plaiuri… greu de descris. Parfumul de cireși înfloriți e amețitor uneori, păsările ciripesc pe atâtea glasuri încât mă simt chemată la ascultare, mintea îmi scornește o aliterație evidentă – cântă cucii-n cireși și se blochează acolo de atâta frumusețe și pace. Îmi plac la nebunie „gardurile” de piatră și le găsesc pe lângă dublul rol de a îngrădi și de a fi ridicate din pietrele adunate de pe pășune lăsând-o astfel bună de cosit și păscut, un al treilea rol: estetic.

Urcușul e susținut pe alocuri, exact cum îmi place, am momente când mă simt ca în adolescență când urcam cu vitele pe deal doar că acum nu mă însoțește nimeni, iar în curând dealul va fi munte, iar eu un drumeț ce-și poartă un pic mai mult de grijă. Mă simt ca în rai, e singurul gând ce mi se repetă nebun în minte:

acesta e raiul, al meu sigur e, eu n-am să cer mai mult de voi fi întrebată cum vreau să-mi fie raiul,
raiul e pe pământ și nu în promisiuni,
prin rai sigur ajungi înainte să mori doar că nu știi să-l recunoști
sau, cine știe, poate nu tuturora ni se arată, nu toți se mulțumesc doar cu raiul,
iar eu trec prin el și e a doua oară când simt că raiul e în cătunele din Munții Cernei
nu mai poate fi o întâmplare, nu,
sunt vie și mă plimb prin rai,
credința mea e simplă, nu plătesc pentru ea doar mulțumesc, nu cer doar las să se întâmple.

Ajung într-o șa cu pajiște verde și izvor amenajat cu adăpătoare pentru animale (jgeaburi, vălaie), beau apă și mă spăl pe mâini și pe față doar pentru că-mi plac limpezimea și recele apei. Dinspre creastă bate un vânticel cu miros de zăpadă, se zăresc deja petele albe netopite de pe firul văioagelor și știu că acolo trebuie să ajung. Îmi propusesem Arjana, dar am mai fost în acea zonă, acum simt mai degrabă chemarea nordului.

Cireșii s-au mai rărit de-acum, mă apropii tot mai mult de pădure, Bogâltinul nu se mai vede, dar priveliștea e mult mai deschisă spre alte zări, descopăr cu uimire mulțimea caselor din satele Zoina, Topla, Studena și care or mai fi căci sunt vreo patruzeci la număr în comuna Cornereva.

Merg într-o liniște deplină, îmi place să cred că abia ating pământul, că peste câteva minute nimic nu va mai trăda trecerea mea, că sunt asemeni unui animal ce conviețuiește cu pădurea și cu tainele ei. Gușterii mă mai fac uneori să tresar cu retragerea lor bruscă în tufișuri, unul chiar a reușit să mă sperie căci l-am surprins și nu s-a putut hotărî de câte ori să-mi treacă prin față până să dispară în frunze.

Ieșirea în golul alpin a fost ca o izbucnire în fericire: doar eu și muntele, lărgimea aceea, imensitatea, liniștea – toate ale mele pentru o vremelnică oră din viață. Aș fi putut jura că umblu acele poteci de mic copilă, aș fi putut jura că sunt o munteancă revenită acasă pe coclauri. De asta îmi era mie dor să merg singură pe munte, de sentimentul aparținerii, reîntregirii, de aceea nu simt frica, urâtul – cum ar putea să-ți fie frică la tine-acasă??!

– Cu-cu!

Cu-cu! Imaginează-ți cum sună cu-cu în liniștea golului alpin, unde pete albe conturează nori pe cer și zăpadă pe pajiști, unde rareori păsări mici ciripesc nevăzute, ei bine, unde nu ești decât tu, iar glasul cucului sună ca o bătaie pe umăr, de unde o fi apărut nu știu, l-am zărit pe un ciot acolo unde nici un copac nu se mai bate cu urgiile, ce-o căuta aici sus altceva decât să mă sperie pe mine??! Nu mai auzisem cucii de când depășisem etajul pădurii înverzite de fag, acesta era pesemne un adevărat cuc solitar, unul cu glas puternic și clar, nu un răgușit de cuc ce mă amuzase  teribil de dimineață cu trilul lui afon și pe care aveam să-l recunosc cântând și la coborâre.

Și doar aceste două tresăriri provocate de gușterul nehotărât și de cucul sihastru am strâns la catastiful suspansului.

În Șaua Ciumerna am făcut o pauză de revenire la realitatea muntelui: mi-am pus pălăria să-mi țină umbră și pelerina să-mi țină de vânt, am băut apă, am consultat schițele (aproape hărți) printate și am pornit spre Vlașcu Mic. Cum potecile pe curbă de nivel erau îmbietoare însă ofereau doar o jumătate de priveliște am hotărât că mai bine țin fix linia crestei ceea ce mi-a transformat plimbarea într-un mai degrabă antrenament cu pante.

Scriam atunci alături de o poză postată pe facebook în grupul Nu sunt singur pe munte:

O zi minunată să revin (singură) prin aceste locuri. Am pornit pe sub cireși înfloriți și am ajuns printre brândușele din jurul petelor de zăpadă. În dreapta văd cătunele de pe Valea Cernei, în stânga cătunele comunei Cornereva mai la nord de Bogâltinul de unde am plecat. „Peste drum” Mehedinții cu foeroagele lor adânci și crovurile.
Marcajul bandă roșie e inexistent, dar sunt momâi de pietre din loc în loc. Pe fiecare din ele mai adaug și eu o piatră.

Norii au început să se adune amenințători dinspre Godeanu, eram pregătită pentru o ploicică cu toate că la o simplă încercare de alergare am realizat că rucsacul mă bătea neplăcut pe spate și-mi limita șansele de a mă evacua din creastă în minute puține, lucru de mirat având în vedere că eu și rucsacul suntem împreună la a n-a tură…

Și-am înaintat spre nori, nu m-am retras din calea lor, voiam să ajung cât mai în nord la vârfurile înzăpezite. Mă fascinau cum străluceau rocile în soare – conțin probabil mică – mă fascinau brândușele cum acaparau fiecare centimetru topit de zăpadă, mă fascinau munții cu tăcerea lor absolută în care mă afundam…

Știam unde merg, dar parcă nu voiam să ajung, de pe Vârful Iuții am coborât într-o șa și de-acolo am început un fel de asalt final. Când sunt singură pe munte ritmul de deplasare este cel puțin nebunesc, inconstant de nebunesc, ar fi o mare greșeală să te ții după mine căci ar însemna să urmărești un fluture pe care vrerea și vântul îl poartă deopotrivă. Am reușit să-mi scot sufletul din mine până sus, iar frigul îmi transforma gâfâiala într-un manifest războinic. Și totul, doar în joacă, în joaca de-a cuceri adultul din mine.

Pe vârf, Zglivăr de fapt, Vlașcu Mic e și mai încolo, a venit acel moment când am decis „gata”. Gata ce? Mi-a ajuns nordul văzut de acolo, apoi începea zăpada ce uneori se prelingea pe pante lungi și pe care dacă alunecam ajungeam mult prea repede în Cornereva… aceeași zăpadă era umedă, mă afundam în ea, iar încălțările mele aveau mai mult talpă și niște aerisiri cam mari în partea de sus, aceeași zăpadă care a trezit în mine instinctul de autoconservare ce-mi confirmă încă o dată că nu aventura sau adrenalina mă mână pe munți, ci intensul lipsit de provocare.

Întorsul presupunea o nouă urcare, am alergat puțin la vale, am țopăit din piatră în piatră, m-am oprit brusc la pozat roci sau brândușe sau am rămas cu ochii pe cer după cârdul de berze ce se roteau tot mai sus până prindeau un curent bun pe care să se lase apoi purtate spre zările cuiburilor lor.

Am avut o strângere de inimă când am auzit voci, când pe firul orizontului câteva contururi se mișcau – oameni, mai sunt și alți oameni. Pentru o clipă egoismul m-a trădat, în doar câteva ore mă sălbăticisem și acum trebuia să renunț la sălbăticie – un sentiment ciudat și recunosc, netrăit până acum.

Mi-am continuat drumul, am trecut pe lângă, am schimbat câteva vorbe, erau doi băieți și o fată, mi s-a părut că arătau foarte curat și îngrijit, eu mă simțeam ca fugită din codrii și strecurată prin pietre, așa că mi-am recăpătat sălbăticia imediat ce am trecut din ei și, într-un impuls fără justificare mi-am zis că e timpul să urc și pe Arjana.

Ritmul nebunesc de care vă spusei mai devreme nu se dezminte, goana s-a transformat într-un popas ferit de vânt după niște stânci, dar însorit și călduros de mai că m-ar fi luat somnul. Când să cred că aș fi putut sta acolo și-o oră, m-am ridicat și-am urcat Cușmița, un vârf înierbat ce parcă îți mănâncă sporul tălpilor și pe care chiar am avut o satisfacție că l-am dovedit. Între mine și Arjana mai era doar Șaua Prislop cu poienița ei verde la care mă uitam cu privirea omului care cumpănește: să mă duc, să nu mă duc…

Mai jos era satul Prisăcina și o momâie de piatră pe un țanc, du-te și la momâia aceea, m-a împins gândul, am coborât și nu mi-a părut rău, cine-a făcut-o acolo a știut că e un loc bun să stai și să privești, ca un balcon imaginar. Un loc bun să-mi închei socotelile cu tura.

Dacă mă duc pe Arjana va trebui să cobor pe partea cealaltă, marcaj ar fi, traseul nu-l știu totuși, după spusele sătenilor e un drum plin de nămol, prietenilor le-am spus că voi coborî pe unde urc astfel că întoarcerea de pe Arjana în Șaua Ciumerna mi se pare un adevărat tur de forță pentru care, zău, simt puțină lene. Între noi fie vorba, nu molcomul Arjana mă tenta cât Zascolul stâncos cu iz de Crai pe care am mai fost și pe care nu-i chiar bine să mergi singur.

Urc înapoi Cușmița dojenindu-mă cine m-a pus să-l cobor jumătate. Puteam ocoli pe curbă de nivel, dar deh, a fost o zi voinicească, e în spiritul ei să mai dau această ultimă urcare. Pe vârf am aceeași satisfacție ca înainte cu jumătate de oră de aceea și pornesc în alergare la vale până când jena produsă de rucsac îmi taie zborul… parcă mi-e un pic ciudă că n-o să mai alerg până în Bogâltin după cum uneltisem cu glasul interior.

Tot alerg. Cu o mână țin rucsacul să nu mă lovească, în alta am aparatul foto și în ambele câte un băț, astfel că îmi imaginam ce haos ar declanșa o împiedicare. Trec prin locul pe unde m-a speriat cucul și sondez să nu cumva să o facă din nou. Ciotul e gol de data aceasta, pasărea sură cu coadă lungă o fi existat doar în aceea clipă pentru ca universul să-mi tachineze curajul.

În pădure fac un popas la leurda pe care pusesem ochii încă de la urcare, culeg câteva frunze pentru cină și pozez ghioceii încă netrecuți. E soare, cald, ferit, răcoarea crestei e deja amintire, mă reîntorc la primăvară și aștept cu nerăbdare trecerea prin rai. Poate și de aceea alerg de fiecare dată când simt că pot îndura deranjul provocat de rucsac, dându-mi seama și de ce e așa greu și simt că mă lovește cu ură: luasem tableta cu mine cu gândul că voi sta sus pe munte și voi scrie…

În zona cireșilor zăbovesc, lumina e mai blândă acum ca la urcarea de ora zece, mai e mult până la asfințit, cucii cântă la fel de animați, probabil au făcut-o toată ziua. Sălașele sunt adevărate invitații la gânduri care mai de care mai poetice, mai năstrușnice, mai de neînfăptuit. Cum ar fi…

O vacă pe potecă tresare când mă vede de parcă mă așteaptă, alte trei sunt într-un țarc de lângă, doar ea umblă slobodă și, pentru că am păscut destule vaci, știu că nu degeaba au fost separate. Curiozitatea ei îmi pare cam impulsivă astfel că prefer să o ocolesc sărind gardul de piatră într-un țarc învecinat și reintrând în potecă un pic mai jos. Văcuța mă urmărește și dă să vină spre mine, dar o potolesc din vorbe și privire, cum mă întorc cu spatele cum face câțiva pași spre mine astfel că merg cu spatele până pricepe că e mai bine să-și vadă de iarbă.

Cu toate că nu-mi grăbesc pasul mă apropii tot mai repede de sat și nu, nu vrei asta, îmi tot zice firesc gândul dintâi până când o lespede însorită și mare cât un fotoliu mă invită să mă opresc la ea. Planul e să iau legătura cu ceilalți și să stau aici la soare deasupra satului până se vor apropia și ei – minunat plan cumva, deja vedeam lumina apusului prin cireși, dar aflu că Vintilă ar fi deja în zonă.

La prima casă din sat o bătrână prășește câteva răzoare. De vorbă o ține o altă bătrână în baston ce între timp mai vede și de trei capre ce ar trebui să pască iarba de-o palmă de pe lângă un gard, dar între iarbă și tufele de narcise preferă, evident, florile. Intru cu ele în vorbă, nu se putea altfel, pe-aici oamenii parcă răspândesc căldura gândului bun, le povestesc despre ce mai e sus pe munte și-s puțin dezamăgite că n-am văzut nici un șarpe. Bătrâna cu sapa îmi povestește cum tocmai de dimineață a dat de unul chiar la colțul casei, șerpe de-al rău, de aceea l-a și omorât o vecină mai tânără ce s-a întâmplat să fie pe-aproape.

Iaca e un moment bun să apară și vecina cea tânără care povestește cum a făcut cu șarpele. Ni se alătură și câinele ei, unul mare și negru, care e deja „vedetă pe facebook, l-o pus niște turiști din Reșița că s-o dus după ei pe munte”. Cu părere de rău mă despart de cele trei femei, mă întâlnesc cu o alta care se bucură să vadă că m-am întors întreagă și îmi continui trecerea pe uliță cu tot dragul ce-mi încape în lumina ochilor. La fiecare poartă e câte cineva, un bărbat pregătește ramele de stupi, un altul mai bătrân repară o greblă de lemn pentru strâns fânul și aceasta din urmă mă întreabă dacă mai sunt ghiocei sus pe munte cu un soi de regret în glas că pesemne nu mai poate urca. Mi-a urat să fiu sănătoasă și să mai vin pe la ei, de parcă i-aș fi fost copil.

Și mai la vale o bătrână tricota o căciulă stând pe o bancă față în față cu o casă mare vopsită în culori vesele. Din câteva vorbe știam ce familie are și că într-un singur nepot mai are speranța că neamul ei va dăinui pe aceste meleaguri. De la fântâna de lângă mi-am umplut bidonul cu apă sub privirea a doi țânci, o fetiță și un băiețel ce mă așteptau un pic mai jos, ai văzut urs? mă întreabă ei, n-am văzut le răspund, dar lupi? nici! avem lupi pe coastă, n-avem voie să umblăm singuri, păi să nu umblați singuri le confirm și eu și mă simt de-a dreptul intimidată de privirile directe și răscolitor de energice ale copiilor, amintindu-mi de Claudia cea mică și veșnic neastâmpărată.

Plănuisem cumva să fac poze prin sat la întoarcere, dar am uitat de poze și cred că nici n-aș fi putut să întrerup conversațiile cu oamenii ca să scot aparatul și să mă separ cumva de ei. Iar când fetițele cu iedul au apărut mi s-au umplut ochii de lacrimi, drăgălășenia mi-a pus capac și m-am lăsat definitiv copleșită, parcă toată ziua asta minunată mi se așezase pe umeri și mă îmbrățișa de puteam, după atâta vreme, plânge.

povestea în câteva imagini (albumul îl găsiți mai la început)

deasupra Bogâltinului, pe culmea de la orizont cu Piatra Elișovei ca o gâlmă, aveau să meargă prietenii cu bicicletele

n-am găsit șerpi, dar gușteri erau din belșug

Bogâltinul în floare

pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

în lumea mea

vedere din Șaua Ciumerna spre Arjana (cel mai din dreapta)

de pe firul crestei văd Zglivărul și Vlașcu Mic

pe Vârful Iuții spre Arjana și Zascolul ei (creasta stâncoasă din fundal stânga)

brândușe-covor spre Zglivăr

de pe vârful Zlivăr spre Arjana, mai jos Iuții

de pe vârful Zglivăr piciorul de coborâre spre sate din Cornereva – erau prezente câteva momâi

creasta nordică a Cernei și Godeanu

în timp ce berzele la câmpie clocesc ouă aici încă n-au ajuns acasă…

sclipiri de diamante…

cum trece soarele spre vest cum mi se arată mai clar Munții Mehedinți

de pe Cușmița spre Iuții, mai sus un pic de pata centrală de zăpadă este Șaua Ciumerna; de pe Iuții se poate coborî spre dreapta pe piciorul marcat cu momâi până în cătunele de pe Valea Cernei

Prisăcina

Șaua (pasul) Prislop, Zascolul Arjanei și Arjana, mai era ceva de urcat până acolo

mă întorc tot pe punct roșu și mă minunez de ce-a înflorit peste zi, la dus nu erau așa deschise

ghioceii sărută pământul…

leurdă

văcuța cea neliniștită

cireși de nu mă uita…

foarte rezistente aceste sălașe, am văzut multe la care acoperișul căzuse, dar zidurile așteptau neclintite altul nou – de va mai fi cine să le ridice…

poroinic sau untul vacii sau ce fel de orhidee cresc și pe la noi

nu imaginea, ci trăirea… (magazinul în stânga, marcajul punct roșu se vede pe stâlp)

p.s. pălăria se va dovedi utilă și în episodul următor 😉