Munte, alergare sau flori? Stări de spirit când se apropie primul maraton după patru ani

priveliște de pe vârful Postăvaru cu ghințură galbenă (Gentiana lutea)

Nu sunt omul care ține planurile secret, nu îmi plac superstițiile “dacă spun despre cutare lucru, nu se mai întâmplă cum doresc”, nu sunt genul care se antrenează pe ascuns. Probabil și pentru că nu mă omor cu antrenamentul și mă entuziasmez de fiecare dată când reușesc să o fac, ceea ce mi se pare firesc, ar fi culmea să ne transformăm și hobby-urile în rutină ca să păcălim cealaltă rutină a serviciului-casă-serviciu!

Pe repede-nainte, m-am înscris la Cindrel #înAlergare, cursa de maraton (40km, 1850m+). Multe concursuri de alergare montană sunt denumite impropriu maraton deși au distanțe ori sub ori peste cea oficială de 42km, dar având în vedere că implică o diferență de nivel semnificativă, își merită numele de maraton (în fond, și cuvintele evoluează, limba nu e ceva static, iar aici e vorba de lexic și nu de gramatică).

În 2015 am reușit să nu particip deși mă înscrisesem, apoi au venit sarcina, Miruna, dar nu am uitat gustul amar de a nu lua startul. Și atunci și acum mi-am dorit să merg în Munții Cindrel mai mult decât concursul în sine. Am ales cursa de maraton și nu pe cea de semimaraton tocmai pentru că traseul celui din urmă nu ajunge la lacul glaciar Iezerul Mare și nici pe creastă. Pentru 21km sunt pregătită, pentru 40km nu am aceeași încredere. Poate și de aceea scriu (sic!).

Am vrut de multe ori să ajung pe potecile Cindrelului, dar distanța destul de mare din Păltiniș până pe creastă cere ori două zile de drumeție cu dormit la cort ori MTB, ambele variante fără sorți de izbândă. Adaug aici și faptul că nu am reușit să-i motivez pe cei din jur, astfel că am rămas la varianta parcurgerii în alergare.

Ca să și văd ceva pe 27 iulie, când e concursul, trebuie să muncesc acum: muntele atunci, antrenament acum, bucuria atunci, sudoarea acum. Nu mi-am propus să alerg cu capul în pământ, nici nu e indicat în alergarea pe poteci, dar nici nu vreau să treacă muntele pe lângă mine.

În cele cinci săptămâni de pregătire intră atât diverse tipuri de alergare (o zi pe săptămână pante, una tempo, una cu alergări lungi și restul alergări ușoare când se poate), cât și vizionarea pozelor din anii trecuți ca să înțeleg profilul traseului, analiza clasamentului să văd cam pe unde mă poziționez și ce timp aleg ca target, dar și ciudățenii de genul să pozez florile de sezon acum ca să nu mă entuziasmez la vederea lor pe traseu și să exagerez cu pozatul. Oricum voi face poze și voi transforma acest vechi obicei într-un atu.

Ce simplu sună, ba chiar ușor! Voi merge totuși să alerg, să concurez (și dacă îmi doresc top 5 și un timp sub 5h va trebuie să trag de mine). N-am cum să ignor că voi fi pe munte și că datorită muntelui alerg acolo și nu pe stadion sau pe șosea. De voi găsi echilibrul și voi avea o zi bună, vom vedea, probabil voi scrie pe blog (sic!)


Sâmbătă am ieșit la un long run în Postăvaru și chiar a ieșit lung (31km față de 20-25 plănuiți de acasă), poate prea lung după oboseala genunchiului stâng. Am reușit în schimb să plec direct de acasă până pe vârf urmând Valea Cetății și Culmea Crucur până în Poiana Ruia, iar de acolo i-am dat drept în sus cu ochii după nebunia de flori.

Întoarcerea a fost cam haotică și cum se lăsa și seara, iar eu eram singură și nu voiam să dau nas în nas cu ursul, am ales varianta mai umblată, dar mai lungă. Nu era chiar noapte, era abia ora 18, dar pe fondul oboselii nu se iau cele mai bune decizii…

Antrenamentul a meritat însă, mi-am dibuit câteva puncte slabe ca să rămână puține surprize neplăcute pentru cursă:

– va fi lungă tare coborârea din Cindrel și cum ultimii kilometri vor coincide cu primii, voi apela la muzică în căști, lucru care nu mă definește, dar plictiseala o poate face așa că pot ceda acestui compromis;

– apă, va trebui să beau multă apă, m-am mirat să văd că în cei 31km am consumat 2 litri, lucru neobișnuit pentru mine, însă cum nu am făcut crampe musculare după kilometrul 20 îmi dă de gândit că poate asta am greșit mai mereu: hi-dra-ta-rea!

lacul din Poiana Ruia, priveliște spre Depresiunea Brașovului și Măgura Codlei

de pe vârful Postăvaru spre Brașov – priveliștea mea preferată și o crestuță pe care sigur există o potecă nemarcată (deși din anumite unghiuri abruptul cere cățărare)

garofițe parfumate, dalac, crin de pădure, bulbuci de munte – cum să le reziști?!? cum să treci fără să le privești mai bine, să le miroși, să le atingi…

câteva orhidee sălbatice de pe la noi – cu cât sunt mai discrete, cu atât supraviețuiesc mai mult…

minunății pe lângă care nu pot trece indiferentă… sper să nu găsesc „noutăți” în Cindrel, deși sunt câteva specii rare ce cresc în jurul lacului 😀

nivel piți 100, cum ar spune prietenul meu Radu – sper că ați observat și orhideea care m-a invitat la selfie

Și aici am pus doar o mică parte din floricele, acelea mai rare, nu mai zic ce era pe pârtii, covorașe de margarete și clopoței și tot felul de flori galbene ce contrastau cu cerul albastru pe care niciun cadru foto nu le-ar putea reda cu totul. Asta ca să înțelegeți cât îmi e de greu să mă împart, deși nu e musai să mă împart…

p.s. Dacă anul trecut am urcat Postăvarul în misiunea Urechelnița, anul acesta antrenamentul a fost pe primul loc, însă tot mi-am propus să găsesc o floare și anume ghințura sau gențiana galbenă (Gentiana lutea), cea pe care o vedeți în poza de deschidere a postării.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *