„Misiunea” Urechelnița

Sempervivum tectorum

Nu sunt un om activ de dragul mișcării în sine, motivațiile mele par uneori sportive, dar ele ascund tot felul de misiuni cu valoare simbolică, am nevoie de idei să mă scoată din casă, am nevoie de pasiuni să-mi înving temerile, am nevoie de prieteni sau oameni deosebiți cu care să împart potecile. Și din când în când apare câte-o Urechelniță ce-mi amintește de mine, mă scoate la suprafață din bârlogul cedării, apatiei, amânărilor în care am tot intrat, și de nevoie, dar mai ales de voie…

23 august 2018
Masivul Postăvaru – trasee marcate urmate parțial: la urcare triunghi galben, la coborâre cruce roșie. 22km, 1000m+

O lună fără munte a fost greu de îndurat, atât de greu că au existat câteva zile fără facebook, zile state în casă nu pe vreo plajă pustie, căci nu mai suportam vacanțele și pozele tuturor. Apoi am urcat pe Postăvaru și am văzut-o pe ea, Urechelnița. Pitică, dar semeață, o prezență roz pe calcarele din jurul vârfului. Am mai văzut-o acum două veri, tot pe un versant abrupt, și n-am coborât la ea căci eram cât se poate de însărcinată. Nici acum n-am făcut-o și am coborât muntele cu regretul că n-am insistat, cu promisiunea revenirii cu o cordelină, pentru asigurare suplimentară.

La câteva zile distanță, am urcat din nou vârful anume pentru Urechelniță. Mi-au tăiat elanul murele și a trebuit să mă satur ca să continui. M-a tunat și m-a picurat cerul de cum am văzut-o. Să mă alunge, să mă grăbească? Și floarea pare trecută deja? Cam da…

Am urcat pe la baza peretelui, am găsit o rută cu trepte serioase de stâncă și iarbă nealunecoase, m-am oprit la primele flori, fără să mă lăcomesc spre cele cu moț, cocoțate artistic pe fundalul norilor negri ce tulburau vederea Pietrei Mari.

Am pozat modest și prozaic cu telefonul, pentru amintirea momentului și pentru a adăuga planta în colecția mea de flori pe culori. Chiar așa, roz sau roșu?

Sempervivum tectorum

Urechelnița, Sempervivum tectorum

Mi-am petrecut câteva clipe admirând-o, atingând-o ușor. Nu am mirosit-o, poate data viitoare. M-a emoționat întâlnirea cu ea, nu știu de ce are un așa nume de insectă ce-mi dă fiori de când mă știu.

De ce Urechelnița? Ce e așa special la ea… Poate nimic pentru voi, dar pentru mine e un istoric lung de întâlniri cu planta deja fructificată, niciodată în floare sau doar cu buchetele ei de frunze ce înfrumusețează stâncile. Îmi trezește amintiri despre Măcin sau Apuseni.

Plantă de cimitir, așa o știam cândva, verde și cuminte în ghivecele de ceramică de lângă cruci. Probabil tot ce vrea e mult soare și să se odihnească în pace. Așa că n-am zăbovit, m-am retras recunoscătoare vederii sale. Știu că la anul va înflori în alt loc, poate acolo unde am văzut-o acum doi ani și unde acum e doar iarbă, nestingherită iarbă…

Altădată aș fi fost bucuroasă că am mai bifat o floare de pe lista pretențioaselor ce-mi lipsesc, acum sunt mulțumită că m-a motivat să urc să o văd de-aproape, să mă simt într-o mini aventură cu mine însămi.

Și nu e finalul, surate din familia ei au și alte culori, alte locuri pe unde îmi doresc să umblu, să le descopăr. Deocamdată le admir în fotografiile altora și știu că există, că ochii-mi vor căta mereu spre stâncării, acolo unde parcă tot ce crește e o minune.

Nu voi alerga după râvnitele Urechelnițe, chiar dacă timpul nu pare generos cu mine, iar eu nu sunt defel un om organizat, ci voi aștepta cu răbdare momentul oportun. Așa cum a fost și acum și cu atât mai mult aveam nevoie de acest moment după o lună de stat acasă/în spital cu o Mirună bolnăvioară. Iar Postăvaru mi-a dovedit a nu știu câta oară ce munte deosebit este în ciuda antropizării din zona schiabilă, câte cărări nemarcate dar bătute îl străbat și care se pierd în întunericul pădurilor și printre stâncării solitare ca o invitație…

masivul Postavaru

1. stâncării din partea superioară a pârtiei Sulinar, 2. muchia ce coboară de pe vârful Postăvaru și care e de explorat că prea aduce a Crai, 3. subsemnata pe vârf cu vedere spre Piatra Mare, 4. drumul vechi din Poiana Mică spre Pietrele lui Solomon


Pe vremuri voiam să închid cercuri, acum vreau să le transform în spirale. E simplu să pui punct, prefer virgulele…

mic foto ierbar de august din partea superioară a Masivului Postăvaru; denumiri populare pentru curioși, 1. rândul de sus: cimbrișor, ciurul zânelor, gențiană, omag galben, rândul de jos: centaurea, lumânărica pământului, micsandră, clopoței (campanula).

4 Comentarii

  • Hmmm ! Fascinant .Imi aminteste de scrierile lui Calistrat Hogaş …a descris în pagini de o rarisimă frumuseţe peisajul natural al ţării noastre, pe care l-a receptat cu maximă atenţie şi trezire a simţurilor, iar lucrarea sa de căpătâi, ”Pe drumuri de munte” …cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.

    • Mă onorează așa comparație, eu cred totuși că admirația pentru peisaj are multe în comun, inclusiv cuvintele. Au fost câteva ore ce mi-au mers la suflet, ori asta e greu de redat, fiecare trăiește diferit intensitatea; unii au nevoie de un vârf de 4000m, alții doar de 1799m ai Postăvarului… plus o floricica.

  • Mi a placut mult cum ai prezetat aceasta iesire in natura, te ajuta sa iti urmezi dorinta de a iesi, de a face ceea ce iti place. Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.