Gamperney Berglauf 2022 – Un vertical în Grabs

Joi am aflat de concurs de la Wendy, vineri m-am înscris, duminică am alergat. Pe 12 iunie am o cursă mai importantă în Chur și verticalul din Grabs mi s-a părut un antrenament bun, o evaluare corectă a nivelului meu actual de „pregătire”. Nu-mi mai vine să folosesc cuvinte mari precum antrenament căci după ce am văzut cu ce se mănâncă alergarea pe aici, mă cam apucă rușinea.

Când se pun la start vreo 220 de alergători te gândești că e un concurs mic, local, dar când începi să afli câteva ceva despre ei, să alergi cot la cot cu ei, realizezi că nivelul e mult superior. Și-apoi rămâi în urmă și privindu-le picioarele cum domină serpentinele asfaltate în timp ce tu abia ți le târăști neașteptat de grele, tot ce-ți mai rămâne să speri e că ultima porțiune, cea mai înclinată și singura montană, o să te readucă în cursă, nu pentru că ar mai conta în clasament, ci pentru că trebuie să-ți iei revanșa față de tine.

• Duminică, 29 mai 2022, Grabs, site eveniment
• 8.8km, 1000m+, timpul meu: 1h 9 min
• Locul 5 la categoria W40+ (cea mai numeroasă), loc 19 la general din 60 de alergătoare

Cum stă treaba la concursurile de pe aici

Mă gândesc să înșirui una-alta până nu mă obișnuiesc prea tare cu stilul elvețian. După concursul din Oberriet și acum cel din Grabs, primele două în afara României, părerile îmi sunt pro și contra, dar evident mai mult pro.

• locația principală este sala de sport dotată cu tot ce trebuie: parcare, spațiu pentru ridicat numere/kituri, la discreție vestiare (unde mi-am lăsat lucrurile la vedere, neîncuiate), dușuri, toalete, premierea se face la interior, iar socializarea peste tot;
• înscrierea a costat 35CHF (~34Euro) și a inclus kit, lichide pe traseu și la finiș (nu mâncare), transportul bagajului sus la finiș, transport cu microbuzul înapoi în oraș;
• kit-ul a inclus: un rucsac roșu simplu, din acela cu șnururi pe post de bretele pe care era scris numărul, iar în rucsac: numărul de concurs, un tricou tehnic, o apă cu vitamine, un alt rucsac de același tip de la o firmă de cosmetice cu o cremă de soare;
• la finiș nu am primit medalie, ci o sacoșă de pânză ce conținea o plăcintă cu pere și smochine; medalii au primit pe scenă doar cei de pe podium și copiii;
• copiii au primit diverse de la sponsorul principal, Reiffesen, dar și cei care aveau copii puteau lua, gratuit, o atenție pentru cei mici (eu de pildă am luat o plastilină fie-mii care mereu așteaptă să-i aduc ceva când revin acasă);
• rucsacul roșu se putea trimite cu haine sus la finiș (fiind cu 1000m mai sus pe munte, era nevoie). Ne așteptau toate aliniate frumos în ordinea numerelor și toată lumea se schimba, mai ales că aici se aleargă în puțini cm de pânză;
• rucsacul roșu se putea returna primind 5Fr (eu asta am făcut și de cei cinci franci mi-am luat un wurst, mâncarea și lichidele fiind cu bani);
• s-au premiat primii trei la open și apoi primii șase la fiecare categorie (din cinci în cinci ani, dar ce să vezi, la femei W40 și W45 par să fie cele mai numeroase), premiile nefiind importante (fiecare își alegea de pe o masă în ordinea locului – sic!), dar eu una am apreciat gestul menit să încurajeze pe toată lumea;
• traseul nu avea nevoie de marcaje, fiind 80% pe un drum îngust asfaltat, dar la intersecții erau benzi întinse să nu cumva să o apuci aiurea;
• voluntarii și spectatorii erau peste tot strigând Hopp! Hopp! sau agitând tălăngi, ne ofereau apă sau bureți înmuiați în apă, aparent foarte apreciați deși nu era cald (din fericire!);
• nu e muzică sau mare tam-tam; unul, maxim doi comercianți cu echipament sportiv;
• fotografi par mulți pe teren, dar oficiali sunt câțiva, dacă sunt, pozele de după concurs fiind destul de puține și puse la dispoziție în format mic sau cu watermark, pentru a fi cumpărate. Morala e că dacă vrei poze… vii cu prietenii după tine 🙂
• deși se respectă programul anunțat, senzația e totuși de lălăială, mi-e tot mai clar că un concurs îți umple ziua chiar dacă alergarea a durat doar o oră 🙂
• alergătoarele sunt una și una; ce se vede pe strava e doar o mică parte, cele mai multe fete nu au conturi sau le țin private. Comunitatea e bazată pe cluburi, nu neapărat de atleți cât de oameni care aleargă împreună, și pe pregătirea pe care o fac din școală unde mișcarea nu se fentează cu scutiri ca la noi (să nu uităm infrastructura care există peste tot și faptul că profesorii dau sprinturi cot la cot cu elevii).

Și acum să vă povestesc cum m-am chinuit, dar per total a fost o experiență plăcută

Am plecat din Altstätten împreună cu Wendy și soțul ei Andy. Wendy e o super alergătoare, o inspirație pentru oricine o cunoaște. Mai mult, e și un om tare fain cu care pot vorbi deschis pe orice subiect, numai să știu eu destulă engleză. Cert e că m-a ajutat și m-a introdus în comunitatea alergătorilor de pe Valea Rinului, pe mulți cunoscându-i din moment ce aleargă de aproape douăzeci de ani pe aici. Datorită ei, experiența a fost completată și de socializarea pe care eu, mai sălbatică din fire, aș fi evitat-o cumva (n-ați crede, știu, dar…).

Ajungând acolo m-au apucat ceva emoții, mă cam durea în dreapta, dar m-am luat cu pregătirile pentru cursă și a trecut timpul. Am ieșit la încălzire și după câteva ture am început să mă simt bine. Se mai încălzeau și alții, așa ca la carte, încât m-am simțit și mai amatoare decât sunt.

O ultimă vizită la baie m-a întârziat la start (fiind răcoare, îmi tot vedea să mă duc…) și nu am putut să mă strecor mai în față, iar asta m-a costat vreun minut de alergat încet ca să nu dau peste cineva. Apoi am recuperat căci încălzirea și-a făcut efectul și primul km apare pe strava cu un pace de 3:55.

Am început să ne înșirăm pe drumeagul ce urcă muntele în serpentine și la primă pantă mai înclinată, m-au lăsat picioarele. Gen… mămăligă! Erau moi, nu mă ascultau, se așteptau să le mut cu mâna. De durut, nu mă durea ceva anume, poate doar orgoliul care nu pricepea ce naiba se întâmplă. E drept că în luna mai am alergat peste 200km, mai mult ca niciodată, deci oboseala?!? supraantrenament??!

Era kilometrul trei și eu deja mergeam… pe asfalt. Ok, în pantă, dar totuși. Mai alternam alergatul chinuit cu mersul rapid, am scos telefonul să mai fac câte o poză dacă tot era timp. Fetele mă tot depășeau, la ele părea totul ușor, dar la mine totul era moale de la brâu în jos.

În spatele meu era cineva Jenny, nu o vedeam dar o striga toată lumea, iar din dialoguri m-am prins că e o localnică, sau oricum, cineva foarte cunoscut pentru că era încurajată indiferent de cine era pe margine. După ce m-a depășit, iarăși Jenny! Jenny! Cum nu puteam să rămân voluntar în urmă și nici s-o depășesc, puțin căpiată de asaltul susținătorilor, mi-am propus să mă cheme Jenny și chiar le zâmbeam oamenilor 🙂

În fine, revenind la aspectul sportiv, nu m-am descurajat că deși era o cursă eu mergeam mai prost ca în antrenamente, am dat tot ce-am putut sperând ca ultima porțiune să fie cu adevărat înclinată și montană, să strice ritmul celor care aleargă pe asfalt și să-mi reintru în formă. Adevărul e că pe un forestier aș fi alergat mai bine, dovada că pe la kilometrul șapte unde am avut ceva drum de pământ și potecă, picioarele și-au reamintit cum se face treaba și m-am apropiat de fetele ce mă tot depășiseră.

Când am ieșit la pășunea alpină și poteca a devenit una de iarbă, dar cu trepte și înclinație să mergi în patru, m-am descătușat și aia a fost. Păcat că nu a mai fost încă un kilometru așa! Nu zic, a fost greu, a crescut în sfârșit și pulsul și am simțit că mă schimb la față, dar de când așteptam să trag, să am cu ce să trag. Am urcat cu mâinile pe genunchi, aplecată, am activat și alți mușchi decât cei din picioare și aia a fost, am depășit cam toate fetele ce se mai vedeau până la finiș.

Apoi m-am bucurat, în sfârșit, de peisaj. Mi-am recuperat rucsacul, am pus haine pe mine, am băut un ceai. Am reușit să îi fac o poză drăguță lui Wendy trecând linia de finiș destul de fresh și mulțumită de timp. Am mai băut două ceaiuri că nici berea, nici izotonicul nu mă ispiteau.

După ce ne-am tras sufletul și am mai socializat cu lumea, am coborât la pas și în ușoară alergare schimbând impresii despre lume și plante, că ambele suntem pasionate. Nu am luat microbuzul pentru că oricum era mult timp de umplut până la premiere. Wendy a ieșit a doua la categoria ei de vârstă, iar eu cu poziția a cincea am urcat pe scenă, lângă podium.

Concluzii?

Organizarea elvețiană e simplă și eficientă, fără înflorituri, cu accent clar pe ce are nevoie sportivul din tine, nu petrecărețul de după.

Se aleargă bine și foarte bine, concurenții vin și din Italia (ca prima fată) sau Germania (ca primul băiat), am avut tot timpul senzația că doar cine știe cu ce se mănâncă alergarea în pantă, se aliniază la start.

Personal, mi-a prins bine calibrarea aceasta. Dacă în România aș fi fost mulțumită de cursă și aș fi prins un top 10, aici în top 20, sunt sub așteptări. Cu siguranță alerg mai bine ca anul trecut pe vremea asta (când am alergat la KM Vertical Bâlea pe care vi-l recomand, e pe 12 iunie!), dar aici nu surprinde cu nimic prezența mea. Și nu cred că o s-o facă, e prea târziu, important e să simt eu că am mers bine, așa cum s-a întâmplat pe ultimele sute de metri. Mental însă am câștigat o amintire motivantă: dacă m-am târât la verticalul ăsta pe asfalt, la unul pe munte o să zic bogdaproste!