[Jurnal în mișcare] Septembrie 2022. Am scris și-am alergat

Septembrie a fost luna liniștirii după cele trei săptămâni acasă, după concursul de la poalele Mont-Blanc-ului în jurul căruia parcă a gravitat toată vara, luna în care am scris foarte mult pe blog. Eu și Miruna ne-am reintrat în rutina vieții de Altstätten, ea a început să meargă singură la și de la grădi, iar eu m-am reapucat de germană și de… plănuit viața. Și chiar dacă am experimentat două concursuri mici, locale, marele minus ale acestei luni sunt lipsa drumețiilor în Alpi, vremea fiind cu nazuri weekend de weekend.

Lunii august nu i-am dedicat o postare de tipul acesta rezumat pentru că am povestit-o în nu mai puțin de cinci postări și cea de la concursul OCC, a șasea, e încă în lucru.

Septembrie a avut o vreme tare ciudată, parcă a venit prea repede frigul, prea repede ploaia fără sfârșit. De unde și Elveția o țară veșnic verde. Cert e că nu sunt pregătită mental pentru o iarnă lungă, pentru zăpada care e deja pe creste, iar eu am tot felul de regrete că nu am apucat nici măcar pe Saentis, cel mai înalt vârf local, să ajung. Pe de altă parte în vara asta am văzut în premieră Dolomiții și Mont Blanc-ul, dar și trei trasee montane în Carpați, deloc puțin lucru comparativ cu anii precedenți.

În alergare

Statistici de pe strava:

• august: 180km alergare cu 9000m+ (din care două concursuri de 40km, respectiv 56km), 0km pe bicicletă, 57km drumeție;
• septembrie: 131km alergare cu 5100m+ (din care două concursuri, un vertical și un cros urban), 40km pe bicicletă, 0km drumeție;
• urcările la St. Anton, vârful de deasupra orașului (650m+), au ajuns la nr 16.

Sinceră să fiu, cifrele arată destul de puțin, dar sufletește fiecare kilometru a însemnat ceva, iar atâta timp cât simt și nu sunt pe pilotul automat al vreunui plan cincinal, sunt mulțumită.

Înainte de a trece în revistă momentele mai de soi, tot legat de alergare e și faptul că pe 8 octombrie voi alerga la Maratonul Pietrei Craiului (MPC). Pur și simplu s-au aliniat vacanța Mirunei, biletele ieftine de avion, anunțul că se ține concursul.

Nu mă simt pregătită, sunt pe o scădere de formă și o lipsă a motivației, dar MPC înseamnă acasă, Crai, revederea cu prieteni și cunoscuți, istorie (este concursul cu care a început alergarea montană în România în 2006, iar eu l-am alergat în 2012, 2014 și 2015 – când am ieșit pe locul II, deci am și un timp de bătut: 5h32min).

Apropo de concursuri, pentru că anii au tot trecut din 2010 încoace, le-am dedicat o pagină separată pe blog: Concursuri montane.

2 septembrie. Karrenlauf – un vertical în Austria, lângă Dornbirn: 3.5km, 500m+, 31minute (cam departe de recordul cursei), locul 2 open, 1 la categoria de vârstă. Rămâne valabil ce am scris pe facebook la cald:

>> Ca orice eveniment local care se respectă, acesta nu încurcă programul de familie din weekend și nici ziua de serviciu, astfel că startul s-a dat vineri la ora 18. Peste o jumătate de oră eram deja la finiș.

Am sosit a doua la general din douăzeci de fete, mame și bunicuțe, după ce am condus cursa în prima treime, apoi o fată din categoria mai tânără de vârstă a preluat inițiativa, iar eu i-am admirat mușchii în timp ce ea continua să alerge la deal, iar eu să… merg.

Traseul a fost simplu: urcare pe un drum forestier pe alocuri suficient de înclinat cât să ardă gambele și, din fericire pentru mine, suficient de scurt căci deși am mult chef de concurat după OCC, oboseala se mai simte.

Atmosfera a fost pe sufletul meu, intimă, zâmbitoare (păcat că nu știu suficientă germană să socializez), ca pentru o sută de concurenți și douăzeci de voluntari inimoși ce stau împreună până la finalul premierei, unde, surpriză, au fost premiați și trei alergători cu fix timpii de mijloc.

Diferit de concursurile din Ro, aici la start primești doar numărul, la finiș primești un fel de kit în loc de medalie (tot felul de produse, nu neapărat sportive; în plus am avut inclusă coborârea cu telecabina), prima fată și primul băiat au fost premiați separat, iar la categorii s-au dat calupuri de cașcaval (ceva mai practic, nici că se putea!)<<

Mulțumirile pentru idee, logistică, companie și poze merg la Ștefan.

10 septembrie. Crosul orașului, Altstätter Städtlilauf ediția 36: 9km, timpul meu 38:47, locul 5 open feminin și unu la categoria de vârstă.

Această experiență e din seria „cursele din orașul tău se aleargă măcar o dată” sau „o cursă scurtă pe plat face cât una lungă pe munte”. Preiau și aici ce am scris pe facebook la cald:

>>Au fost curse pentru toate vârstele, iar cei peste 750 participanți s-au împărțit pe principiul: cei mai mici au fost cei mai mulți. Miruna a alergat alături de 130 fetițe la categoria ei de vârstă, adică până în 6 ani.

Eu, dacă tot m-am înscris, am ales cursa lungă, aproape 9km, chiar dacă a fost destul de repetitiv traseul, ceva ce evit de când mă știu. Diferența de nivel, aproape 100m cumulat, un nimic ați zice, dar care se simte cel puțin dublu prin ruperile de ritm. La vale nu puteam da maxim căci mă temeam să nu alunec pe piatra cubică udă de la atâta ploaie, iar în curbe pierdeam destul de mult din elan.

M-am uitat pe clasamentele anilor precedenți, la fetele de 40+ în special, pentru că aici chiar contează categoria de vârstă din moment ce la sub 30 pot veni și atlete legitimate cu care nu are sens să te compari, mai ales la curse de plat. Văzând timpii anteriori, mi-am propus să scot sub 40 de minute, treabă nu foarte ușoară (PB-ul meu pe 10k este de 43:42, dar fără diferență de nivel și schimbări de direcție).

Cursa a fost grea cum doar cele de plat pot fi, am tras destul de mult de mine, mai ales mental și mai ales între runda a doua și a treia din cele patru. Că ne-a plouat a fost chiar ok, răcoritor, nefiind vreo torențială ca cea de dinainte de start când am avut parte și de-un curcubeu dublu.

Dovadă că am muncit e timpul scos, dar și febra musculară cruntă; nici acum nu și-au revenit mușchii, lucru care nu mi s-a întâmplat după niciuna din cele trei curse de trairunning alergate anul acesta (28km, 40km, 56km).

Cred că nu mai servesc prea curând o cursă de plat, e prea mare impactul muscular, cel puțin așa e în cazul meu: poteca montană mi se potrivește cel mai bine.

Poza de podium nu am pentru că organizatorii au încurcat clasamentul open cu cel sub 40, că acolo erau cele mai multe fete, astfel că nu m-au strigat și până să mă fac eu înțeleasă… a trecut momentul. Și-au cerut scuze și mi-au dat premiul ulterior, după ce toată lumea a plecat spre casă. Nu mi-a picat deloc bine pentru că premiile vin și se duc, dar momentele nu se mai repetă, iar poza alături de fetele cu care am concurat era amintirea pe care aș fi vrut s-o am… nu să mi-o imaginez. E cel puțin a treia oară de când alerg la concursuri când nu am poza de podium (corectă) și nu din vina mea.

Altfel, a fost destul de faină atmosfera cu locuitorii orașului încurajându-ne de-a lungul traseului; am înțeles că în anii precedenți toată ruta era plină de oameni. <<

25 septembrie. O alergare montană pe Hoher Kasten(1791m): 16km, 1400m+

Pentru că zilele intrau în sac înaintea MPC-ului, dar vremii nu-i păsa de asta, trebuia să îmi fac curaj pentru o alergare montană mai lungă. Planul de-acasă trecea de 20km, însă ajunsă pe Hoher Kasten, un vârf cu alură de Postăvaru (înălțimi apropiate, stâncoșenii, acces și cu telecabină, dar și prin multe poteci), ploaia și vântul m-au convins rapid că o pot da la vale liniștită, mai ales că traseul plănuit era pe partea cu vântul.

Dimineața nu aveam niciun chef să plec însă Andrei m-a provocat: dacă te mobilizezi puțin, ai putea să prinzi autobuzul de 8:58! Ba chiar l-am și așteptat câteva minute în stație. 7.2 franci mai târziu coboram în Rüthi și îmi începeam alergarea cu o urcare ce avea să fie continuă pentru minim o mie de metri diferență de nivel.

Nu pot să zic că mi-a plăcut în mod special ruta aleasă pentru că traversam încă zone antropizate pe un soi de drum (nu am înțeles de ce avea marcajul bandă roșie și nu rombul galben pentru drumeții ușoare/plimbări). Cu atât mai mult am fost uimită când am dat de un grup numeros de capre negre, le simțisem mirosul de caprine, de „blană de animal”, dar mă așteptam la ceva căprioare.

În zona vârfurilor Kamor, un fel de mic platou ce aduce a Baiului, au reapărut asfaltul și stânele ca niște cabane. Dar, ca și până aici, nu era nimeni, doar eu și picurii de ploaie din norii lăsați tot mai jos să adeverească prognoza. Mi-am pus geaca și m-am întrebat de ce nu mi-oi fi luat eu mănușile…

Am urcat pe vârf, am dat o tură pe-acolo printre cei câțiva oameni urcați cu telecabina și zgribuliți vizibil. Cei mai mulți se refugiau imediat în restaurantul de la interior de unde se puteau privi cețurile și cu o cafea în față și nu prin ochelari aburiți și îmbrobonați ca ai mei.

Planul era să continui pe creastă măcar jumătate de oră și să fac dreapta pe un traseu ce mergea pe curbă de nivel, să revin în zona Kamor și să cobor înapoi spre Rüthi, spre Valea Rinului. Cum nu m-a încântat, am trecut la următoarea variantă, să continui pe creastă doar până la intersecția cu primul traseu spre stânga și să cobor spre Valea Rinului. Și pe când studiam o hartă de drumeție, iaca apare un drumeț-alergător de pe o potecă fără indicator turistic, dar care șerpuia vizibil pe pajiște. Hotărăsc să-l aștept și să-l iscodesc.

Într-o germană de baltă, dar cu suficient limbaj al corpului, omul m-a înțeles și mi-a explicat pe hartă că traseul e vizibil, că e frumos, dar că e important să fiu atentă la scurtături și să le folosesc în detrimentul drumului. Îi mulțumesc și pornesc la vale în ceea ce eram convinsă că trebuie să fie o aventură: eu și orientarea, pe ceață, pe un traseu nemarcat.

Versantul estic al Hoher Kasten-ului e foarte stâncos și abrupt, de aici și eventualele emoții de-a nu coborî pe un traseu turistic oficial. Dar mă simt rapid „salvată” când observ pe o stâncă un marcaj vechi de bandă roșie, abia cât să-l recunosc și trag concluzia că a fost cândva oficial și pe aici, dar din cine știe ce motiv, nu s-a menținut. Motivul ăsta îmi cam dădea emoții, dar cât de tehnic poate să și fie! Apoi mă întâlnesc cu un al doilea băiat ce urca solitar și capăt încredere: sigur trebuie să fie bine.

Ajung la un soi de Șirul Stâncilor ca în Piatra Mare și mă opresc la câteva poze și contemplat jocul norilor. La adăpostul surplombelor nu plouă, nu bate vântul, iar temperatura pare să aibă măcar un grad în plus. Mă felicit pentru îndrăzneala de-a veni pe aici, îmi place când descopăr locuri noi, mai ales dacă sunt singură.

A urmat probabil cea mai faină și mai interactivă alergare la vale de când sunt pe-aici: potecuța era perfectă (singletrail de revistă), fotogenică, cu serpentine ce păreau să continue la nesfârșit. Când să cred că s-a terminat magia, că am ieșit la case, mi-am dat seama că era doar un soi de refugiu într-o mică poieniță, iar câțiva drumeți se auzeau înăuntru.

N-a durat mult și am dat și de forestierul de care mi-a zis tipul și, pe marginea lui, o momâie de pietre ce mi-a atras atenția. În dreptul ei, poteca o tăia drept în jos prin pădure. Aha, deci asta e o scurtătură! Și uite așa a început o super coborâre ce îmbia la viteză și concentrare maximă, să fii 100% prezent acolo cu toate simțurile pe o potecă cât un om de îngustă, printr-o pădure atât de deasă că uneori se întuneca de-a dreptul. Am intersectat de multe ori drumul și de fiecare dată, cu ajutorul momâilor, am găsit următoarea scurtătură. Mi-a plăcut la nebunie!

Nu mai era mult, se zăreau ceva acoperișuri ale caselor ceva mai cocoțate pe versant, când îmi dă Andrei mesaj: „văd că cobori spre Lienz Dorf, de acolo din centru ai bus 300 spre Altstatten la fiecare :09 si :39”. Bun și garmin-ul ăsta cu livetrack! Era și :58, mai aveam 11 minute să ajung în stație, iar pe hartă nu părea să fie mult, însă nu aveam timp să mă orientez prin rețeaua de drumuri și poteci și nici să citesc toate indicatoarele alea galbene.

Și dacă sus sub vârf m-am încrezut într-o potecă ce pe hartă apărea cu liniuțe negre, întrerupte, iată că e una și aici și mă duc spre ea. Am intrat pe ceva „linie dreaptă”, un fel de tranșeu verde cu vegetație pe ambele părți și pavelat cu pietre, cam alunecoase ce-i drept. Stânga-dreapta păreau să fie gospodării, dar eu goneam la vale și evitam să mai privesc spre ceas ca să nu-mi iau vreo trântă. Când am ieșit și de pe acest neașteptat singletrail, eram aproape de strada principală, iar stația de autobuz fix înainte-mi. L-am așteptat două minute, cât să nu mai gâfâi și să mă scutur de apă. Era același șofer de dimineață și mi-a răspuns animat la salut, recunoscându-mă (nici nu era greu, autobuzele circulă mai mult goale, am fost doi oameni la dus și trei la întors).

Galeria ici-colo