Prima lună în Altstätten

Mansarde cu dichis și case de la 1500

S-a împlinit o lună de când am ajuns în Elveția și încă mă simt proaspăt catapultată în provincialul Altstätten de pe Valea Rinului. Impresiile cer să fie scrise până nu devin prea banale sau eu prea ocupată. Cât despre țara gazdă, atât cât se vede dintr-un orășel de provincie, oamenii sunt perfecționiști și totul pare într-un flux continuu de perfecționare. Peisajul urbano-rural e de-un estetic „tricotat” compulsiv la fir mic, dar dealurile premontane sunt cam prea locuite pentru gusturile mele – asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea o casă pe-o colină (sic!).

Altfel, încă încerc să-mi dau seama care ar putea fi rolul meu aici.

Dacă nu ai citit încă, jurnale anterioare:

Revelionul 2022 cu urcare pe dealul din spatele blocului să vedem artificiile. Clopotele au bătut de la 11:50 la 00:10 cel puțin. Artificii și petarde și bubuială intense au fost minim o oră; când ne urneam să plecăm acasă, mai începea undeva o serie. Parcă era concurs. Mă așteptam la ceva modest și liniștit pentru un oraș unde nu pare să se întâmple nimic. Poate tocmai de-asta.

Grădinița

Miruna a fost chemată la kindergarden din prima zi lucrătoare a lui 2022, deși încă nu am ajuns să ne pozăm pentru permisul de rezidență. Asta pentru că are cinci ani și e obligatorie frecventarea orelor. Spun ore pentru că zilnic programul se termină la 11:35 (de ce așa puțin??!), moment în care soneria se aude, iar eu o aștept la poartă să mergem împreună spre casă.

Cei mai mulți copii merg singuri indiferent de vârstă (asta e și recomandarea oficială, independență la maxim) și fie-mea o să ajungă repede la stadiul ăsta, fiind deja obsedată de ce alții au voie și ea nu. Aceeași obsesie a avut-o pentru vesta reflectorizanta pe care toții picii o poartă (unii vin singuri de destul de departe, alții pe trotinete sau pe biciclete); inițial am împrumutat una de la Monica și Ștefan, dar apoi a primit și ea de la grădi – bucurie mare căci acum are la fel ca restul!

Grădinița e de stat, e gratuită și seamănă cu ce am făcut eu cândva la țară: program scurt, cu pachețel de-acasă mâncat adesea afară în curte. În plus, joia merge la pădure (deocamdată i-au dus în ceva crâng din fundul curții), iar vinerea are gimnastică/sport. Acesta e programul oficial, în realitate nu știu exact ce se întâmplă căci Miruna nu se omoară cu povestitul când știe că fix asta așteptăm de la ea (cam sadică, altminteri nu-i tace gura…)

Cât despre Turnul Babel de la grădi, Miruna continuă să-și vorbească româna și să fie foarte activă. E foarte încântată de jucării și de activități, dar și de faptul că nu trebuie să doarmă acolo (aici au nimerit-o!). Altfel, i-ar plăcea să dureze mai mult. Urmărind-o în drum spre casă când se mai alătură colegilor, la cât de mult vorbește ea mă aștept să se lipească mai degrabă româna de copii decât germana de Miruna.

Sprechen Sie Deutsch?

Germana elvețiană sună într-un mare fel, ar putea fi orice limbă sau poate vreo trei-patru amestecate. În acest context, germana germană (Hochdeutsche) e o încântare chiar și pentru urechile mele neavizate. Guten morgen-ul meu a evoluat rapid spre Morghe cum am văzut că mi se răspunde, deși câteva persoane în vârstă rosteau un foarte clar Morgă.

Cert e că ne salutăm, ca la țară, întâlnindu-ne pe stradă sau pe poteci deopotrivă, mai ales dacă nu ne cunoaștem. Cei care se cunosc, se pupă pe obraz și se mângâie reciproc pe braț sau pe spate, deși am înțeles că epoca covid chiar a stopat acest obicei intim.

Răsfoind paginile ziarului local, Rheintaler, unde sunt enumerați nou veniții, nou născuții, decedații, sunt înșirate pe două pagini programul slujbelor bisericești și multe alte informații locale, numele locuitorilor sunt cât se poate de variate, cu mulți slavi (sârbi, bosniaci) și polonezi. Români nu prea par să fie.

Răsărit de la fereastră

Interacțiunea cu alți oameni a fost redusă, singurul dialog notabil fiind cel povestit pe facebok:

Azi am vorbit în germană cu o vânzătoare la vreo cincizeci de ani dintr-un magazin cu diverse pentru copii. Elvețiancă get-beget. Mă rog, ea a zis că s-a născut aici și mama ei s-a născut aici și a continuat cu oma și opa, adică bunicii.

I-am spus în germană că nu știu limba germană. A râs, făcându-mi un compliment că uite ce bine spun că nu știu 🙂 Ea avea timp, eu aveam timp – cât Miruna studia un telefon de jucărie – așa că am povestit. Am avut grijă să îmi aleg fraze doar la timpul prezent, că deocamdată la nivelul ăsta sunt pe Duolingo, aplicația pe care exersez germana și engleza concomitent. Ea continua să se mire că ne înțelegem deși am venit aici de aproape o lună. Și eu m-am mirat că îmi veneau cuvintele.

Am plecat cu multe urări de bine după mine, am intrat într-o farmacie și am încercat aceeași metodă, să fiu relaxată, dar canci, nu s-a mai legat nimic. Am trecut pe engleză și, în final, am arătat o poză pe telefon cu ce îmi doresc. Farmacista era tânără, amabilă, dar chimia nu a existat. Sau poate am simțit că nu avea la fel de mult timp ca prima doamnă.

Uneori, ceea ce transmitem prin limbajul non-verbal e definitoriu pentru mini relația care începe prin dialog. De aceea copiii se înțeleg indiferent de limba vorbită. Știu ce spun, Miruna își povestește diverse cu colegii și nu par deranjați că unul e “hăis” și altul “cea”. Ei își vorbesc, se văd, se ascultă, tradusul e chestie de oameni mari.

Nu m-am înscris la vreun curs de germană (exersez zilnic limba pe Duolingo), urmează să am o întâlnire cu cei de la primărie, să-mi povestească despre Elveția și despre oraș, să discutăm despre ce putem să ne oferim reciproc. Nu mă aștept la prea multe din moment ce localitatea e mică.

Înainte să ningă și să arate totuși a iarnă. La o plimbare însorită cu Monica și Miruna.

Eu? Mai puțină adaptare, mai mult guturai

Prima răceala de „adaptare” a ținut trei zile și trei nopți în care mi-am suflat aproape non-stop nasul.

A doua răceală e încă în desfășurare și a țintit gâtul de data asta, cu tuse seacă dimineața și seara (deja am minim o săptămână). Am făcut test covid acasă, nu pare să fie Omicronul, ci poate doar Foehn-ul, vântul cald ce colindă văile elvețiene topind zăpezile și păstrând clasicul peisaj veșnic verde. Pe de altă parte, nu mi se pare că au fost temperaturi foarte ridicate, iar zilele însorite au fost destul de geroase. Sau așa le resimt eu.

Frigurile dimineții – plimbare după ce am lăsat-o pe M la grădiniță. După „tura” asta, m-am pricopsit cu durerea în gât și tusea seacă…

Cu neinspirata tunsoare de pe 14 decembrie (n-am cum să uit evenimentul, încă mă bântuie „talentul” mânuitoarei de foarfecă), în fiecare dimineață mă trezesc ciufulită. Cred că de-aici mi se trage ursuzenia și nu de la trezitul devreme (nu e cu noaptea-n-cap, dar totuși e întuneric afară) și nici de la faptul că vremea urmează același scenariu zilnic: vai! a nins peste noapte, hai! că parcă iese un pic de soare, hm! iar vin norii!, nu mai înțeleg nimic, e gri totul, s-a întunecat, mă uit pe geam și oamenii sunt cu umbrela – iarăși plouă?!?

De câteva zile e soare glorios, dar mie îmi e frică să alerg ca să nu agravez laringita/faringita sau ce-o fi…

Starea de spirit e departe de a fi una entuziasmată. E clar că nu sunt genul care să se mute prin țări străine, dar uite că numa’ de-astea am parte. Sunt taciturnă adesea. Nu-mi place să o iau de la capăt cu lucruri puține, să stau iar să caut prin magazine tot felul de mărunțișuri necesare (aici am boală pe minimaliști, aș vrea să-i văd făcând piure cu furculița ca mine în facultate – acum am așteptat să găsesc totuși un tel).

Un copac care va muri de moarte bună

Nici programul Mirunei nu mă ajută să-mi fac planuri, în momentul de față doar de un job part-part-time aș putea avea ceva timp – după scurta grădi e obosită, vine prânzul, vrea atenție în mod exacerbat, e irascibilă, foarte dificilă etc. (probabil datorită schimbărilor și faptului că nu poate interacționa cu copiii așa cum știu eu că i-ar plăcea).

La rândul meu sunt în continuare fără resurse și nu prea reușesc să mă organizez. Dacă veneam aici doar în vacanță, sigur mă mobilizam să fac, să dreg, să cunosc zona, altfel m-am învârtit puțin prin jur, m-am procopsit cu astea două răceli enervante și zilele trec fără să fac ceva notabil.

Mi-am luat un puzzle pentru pereții care au un ecou de nici nu te-nțelegi dacă vorbești deodată. Probabil primul puzzle dintr-o serie foarte lungă (deși cred că e mai simplu să ne mutăm).

M-a ajutat doar la sortat pe culori, apoi a abandonat 🙂 O adaptare minimalistă după Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer

Alergări și plimbări

Destul de puține având în vedere potențialul zonei. Cert e că vizual sentimentul e că alergi pe dealuri, dar diferența de nivel se strânge imediat – încă parcă nu-mi vine a crede că de la bloc până pe St. Anton sunt 600m diferență. Partea bună e că zona plată, de luncă, e perfectă pentru alergări de antrenament. Totul e pregătit, numa’ să scap eu de răceli și să trec la treabă (nu-mi prea arde să risc că nu-mi arde să cunosc așa repede doctorii din oraș – avem asigurări desigur, a fost primul lucru făcut încă dinainte de a veni aici).

26 decembrie, în Werdenberg (20km de Altstatten) cu Ștefan și Monica – o mini drumeție printr-o localitate foarte pitorească, cu trecut prin curtea unui castel și cu un pic de potecăreală.

1 ianuarie, alergare de An Nou cu Ștefan până sus pe St-Anton, doar 600m diferență de nivel deși zău, nu pare!

9 ianuarie – o alergare tot cu Ștefan cu direcția Schwarzenweid, aproape 16km, cea mai lungă a mea după destul de mult timp, de la soarele de pe vale până la viscol și zăpadă până la genunchi.

16 ianuarie, în Brülisau (20km de Altstatten) – o ieșire foarte scurtă că Miruna nu a „colaborat” cu noi, i s-a părut… plictisitor și se gândea doar la mâncare.

Am mers sus la Brülisau pentru soare, că la noi, la 400m altitudine, era ceață. Aici am găsit și vreo 20cm zăpadă prin care fiecare își croia drum: cu sănii, cu rachete, cu schiuri sau doar cu ghete ca noi. Cert e că duminica magazinele sunt închise și foarte multă lume e afară la tropăit.
Brülisau (922m). Cu pârtie de schi și de sanie. Cu trasee pentru cei care merg pe rachete.
Din Brülisau vedere spre un vârf unde vreau să ajung curând: Hoher Kasten (1794m), un fel de Postăvaru.

Ce mai văd, ce mai aflu

Sunt și aici gunoaie. Șoc, dar nu groază, căci sunt foarte puține comparativ cu România sau Italia. Mi-au atras atenția cele dosite, alea puse între crengi sau îndesate în vreo crăpătură, căci ele spun o întreagă poveste despre om la modul general. Pe locul unu se află măștile. S-ar putea să fie valabilă explicația că o doză de bere o mai ridici de pe trotuar s-o pui la coș, dar masca cuiva?!? Câh! Și uite cum pandemia de corona a introdus o nouă specie de deșeu în circuitul gunoaielor în natură 🙁

Marțea scoatem gunoiul menajer. Toată lumea are saci la fel pentru că așa se plătește gunoiul: cumpărând sacii speciali, 2 Fr bucata. În fundal, se vede amenajarea unui pârâu. Când au fost precipitații serioase, crescuse destul de mult nivelul.

Forestierele lor sunt din pietriș tasat, ca în palmă, iar ulițele asfaltate, cu canalizare sau chiar iluminat stradal. Pâraiele au malurile întărite cu pietre plus tot felul de amenajări, astfel că nu mă aștept să văd viituri cu bușteni, maluri surpate etc. Crește nivelul apelor când plouă, se tulbură, dar într-o zi-două sunt iarăși foarte limpezi. Cu toate astea, solul e incredibil de nămolos, de humos, iar când stâncile se arată, au profil de lespezi lungi, alunecoase. Rareori am zărit conglomerate.

Pădurile de pe aici par să fie într-o continuă tăiere de exploatare, graduală, pe porțiuni mici, nu la ras, cât să se refacă vegetația. Cu alte cuvinte, și la alții se taie lemne (la o plimbare în timpul săptămânii, vuiau drujbele întrerupte doar de bufneala prăbușirilor), prin oraș trec camioane pline, mai toate casele au pe lângă stive pregătite pentru șeminee, dar ce am observat diferit față de la noi (compar cu ce s-a curățat legal de pe Tâmpa) e că se lucrează curat, nu tu șanțuri, nu e arată pădurea cu taf-ul. Mai mult, tot materialul lemnos se pune pe categorii și se stivuiește (doar nu se fură), inclusiv crenguțele – genul ăsta de risipă m-a enervat mereu la noi pentru că sunt atâția oameni săraci care n-au ce arde în sobe…

Dacă ceva merge bine, atunci nu se schimbă. Iar dacă ceva e făcut și întreținut în stil elvețian, atunci are o durată mare de viață.

Acesta e sentimentul pe care mi-l dă împletirea de vechi și nou prezentă la tot pasul începând cu perdelulețe croșetate la geamuri termopan sau, invers, perdele moderne la geamuri de lemn ce par să aibă minim un secol, tractoarele ultramoderne ca niște mașini de lux în fața fermelor din lemn, parcare pe bază de cartele perforate, poșta mai eficientă ca orice firmă de curierat din România și exemplele vor continua, sunt sigură.

Apropo de poștă, pe lângă faptul că primești toată ziua, bună ziua, diverse înștiințări, coletele mai mari decât volumul căsuței se livrează la ușă. Ding-dong! Dacă nu răspunzi, coletul e lăsat în buza pragului indiferent unde stai și indiferent de valoarea dinăuntrul cutiei. Și de-atâtea ori merg prin oraș și zăresc colete aproape în stradă, unele la propriu dacă trotuarul lipsește.

Aceeași încredere e și la automatul de ouă (dar am înțeles că sunt multe astfel de locuri cu diverse produse), un frigider cu acces din trotuar unde iei ouă cu 50 rappeni (cenți, diviziunea francului CHF) și plătești cu monezi sau cu o aplicație de pe telefon.

Și dacă tot am ajuns la bani, cea mai mare monedă este cea de cinci franci, iar cea mai veche… depinde cât ești de norocos. Până acum, 1962 e „recordul” meu. Altfel, prețurile sunt elvețiene pentru că produsele sunt elvețiene. Se importă doar ce nu crește pe-aici. Din punctul ăsta de vedere uneori oferta nu e foarte variată (gen cinci tipuri de cartofi, toți Made in Swiss și toți mici și foarte mici), iar gusturile diferă pentru că sunt alte specii, alt sol, alte metode de cultivare (bălegarul e la loc de cinste).

Banii și anii lor

Foto-impresii

7 Comentarii

  • Sa fiu sincer pare ca ati inceput cu dreptul noua viata. Primul pas este sa ajungi sa cunosti oamenii locului. Oricum pare o diferenta enorma(in bine) fata de experienta pe care ati avut-o cu ani in urma in Canada. Macar oamenii par sa isi traiasca viata. In Quebec ce m-a socat este ca pentru localnici revelionul parea aproape o zi ca oricare alta.

    • În orice caz, mult mai bine ca în Canada. De fapt, nu mă pot abține să nu compar cu experiența Canada și nu aș putea spune ce e atât de diferit, dar totuși, spiritul european planează cumva asupra a tot ce se întâmplă. Azi, de pildă, am avut o conversație cu o mamă, localnică, vorbitoare doar de germană, dar foarte empatică și de ajutor. Aici, la clasica întrebare „ce mai faci”, poți răspunde cu adevărul, nu doar cu automatismul „good, thank you, and you?”. De fapt, nu prea există întrebări clasice, aici chiar se stă de vorbă dacă nu e motiv de grabă. E drept că ne și salutăm pe stradă fără să ne cunoaștem, e totuși o atmosferă de provincie cu activități urbane, dar și rurale (sunt destui care au animale domestice pe care le și consumă în cele din urmă, nu doar le îngrijesc, în sensul ăsta).

      • Sa fiu sincer cam asta a fost si impresia mea atat cat am avut de a face cu nemtii(fie ei din Elvetia, Bavaria sau Austria). Ca din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noi – sunt directi fara multa complezenta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.