meet the sun
Din 18 decembrie 2021 a început o nouă aventură și o mare schimbare, viața în orășelul elvețian Altstätten, la poalele Alpilor. Elveția altfel.
Cu ieșiri scurte, dar intense, prima lună de vară a trecut lăsând în urmă experiența elvețiană a două concursuri de alergare, o primă noapte la cort în familie și mici evadări menite să combată letargia indusă de valul de căldură.
Cele mai frumoase curse sunt acelea în care m-a extaziat muntele și nu e deloc o exagerare: peisajul îmi sporește energia mai ceva ca gelurile și picioarele întrec cu mult antrenamentul. Nu mai contează că urcușul spre creste vine după deja o mie de metri urcați la foc continuu, peisajul alpin mă însuflețește de așa natură că tot corpul trage la unison, de parcă abia aș fi luat startul.
Privind în lungul malului, la fiecare câteva secunde un peștișor făcea o tumbă deasupra apei, lucind și plescăind anonim înainte de a reveni în banc. În roiul de musculițe se propaga o unduire, apoi reveneau la masa compactă, dar agitată controlat ce stagna deasupra apei limpezi prin care se vedea fundul lacului tapetat cu pietre. Nu știu de cât timp stăteam acolo, la limita dintre umbra molidului și soare, dar sentimentul de dolce far niente era deplin. Creste și pereți impunători la o ridicare de privire, sunetul tălăngilor printre ciripituri sau ciocniri ale pietrelor pe care le tot stivuia Miruna, cercurile liniștitoare ale apei, tălpile uscându-se la soare, mirosul discret de rășină, cimbrișor sau sipică, acestea sunt doar câteva din detaliile care îmi revin în minte la o simplă închidere de pleoape. Uneori, să te bucuri de munte înseamnă să-ți găsești molidul sub care să faci ceva pentru care mai mereu nu e timp: să iei o pauză.
Joi am aflat de concurs de la Wendy, vineri m-am înscris, duminică am alergat. Pe 12 iunie am o cursă mai importantă în Chur și verticalul din Grabs mi s-a părut un antrenament bun, o evaluare corectă a nivelului meu actual de „pregătire”. Nu-mi mai vine să folosesc cuvinte mari precum antrenament căci după ce am văzut cu ce se mănâncă alergarea pe aici, mă cam apucă rușinea.
Unele momente merită puse deoparte, iar facebook nu mă inspiră să înșir acolo sute de poze. E drept că cele mai multe ajung pe strava, dar acolo nu-mi arde să povestesc. Iar eu sunt o povestitoare, încă simt nevoia să spun cuiva unde-am fost, ce-am văzut, cuiva însemnând chiar și mie. Mă tem de momentul când îmi va dispărea și această nevoie ce oricum s-a tot diminuat. Probabil voi îmbătrâni de tot și nu mă refer la vârsta biologică. Revenind la blog, m-am inspirat de la cea mai bună prietenă cu ideea de a ține un jurnal lunar în care să menționez experiențele interesante, cele pentru care nu dedic postări separate, așa cum sunt turele mai lungi de drumeție sau alergare.