[Jurnal în mișcare] Mai 2022. Plimbări prin Elveția

Unele momente merită puse deoparte, iar facebook nu mă inspiră să înșir acolo sute de poze. E drept că cele mai multe ajung pe strava, dar acolo nu-mi arde să povestesc. Iar eu sunt o povestitoare, încă simt nevoia să spun cuiva unde-am fost, ce-am văzut, cuiva însemnând chiar și mie. Mă tem de momentul când îmi va dispărea și această nevoie ce oricum s-a tot diminuat. Probabil voi îmbătrâni de tot și nu mă refer la vârsta biologică. Revenind la blog, m-am inspirat de la cea mai bună prietenă cu ideea de a ține un jurnal lunar în care să menționez experiențele interesante, cele pentru care nu dedic postări separate, așa cum sunt turele mai lungi de drumeție sau alergare.

Motivație

Știu că începusem o serie cu Jurnal de Elveția, dar după episodul al șaselea (Prietenii sunt soare pe strada mea) cheful meu de scris ca la gazetă a cam dispărut. Îmi e dor de scris pe blog și de toată atmosfera ce se creează între mine și tastatură, însă cu atâtea rețele sociale și conținut foto-video, nu prea mai ajunge nimeni să citească pe aici. Nici măcar eu captivă uneori în atâta scroll-scroll-scroll… Cum poveștile despre Elveția nu ajută pe nimeni, fiind doar divertisment, adică tot scroll, să scriu pentru mine și pentru cei apropiați sufletește e un motiv bun de a continua.

Desigur, mă întristează puțin cum uitarea devine tot mai rapidă pe lumea asta, că blogurile ce au înlocuit forumurile au fost la rândul lor înlocuite de fb sau insta sau tik-tok, că jurnalele turelor din Carpați la care am muncit atât de mult scriind și editând imagini relevante vor fi tot mai „depășite” ajungând mai degrabă mărturii din trecut în timp ce documentarea se face pe youtube, că de fiecare dată când descopăr că nici blogul x nu mai e, mă întreb dacă e normal să mai scriu, sunt atât de încăpățânată sau ce?!?, întrebare ce revine anual când plătesc domeniul și găzduirea (sic!). În felul caracteristic, de-atâta tristețe deschid o nouă postare și mă apuc de scris.

Doar paginile cu flori pe culori sunt frecvent căutate (să știți că le-am actualizat în această primăvară cu sute de poze noi) și asta pentru că nu a ajuns toată lumea să folosească aplicații pe telefon și să identifice florile din mers – e drept, plantele nu foarte comune sunt determinate destul de prost, dar și omul trece mai departe – scopul a fost atins, pasionații de botanică sunt totuși puțini.

*

În luna mai am scris puțin, dar am alergat 225km cu 9000m+cumulați (cel mai mult vreodată) și am deranjat păianjenii de pe bicicletă (50 km în trei ieșiri după flori de soc – sic!). A intrat, total neplănuit, și un concurs, joi am aflat de el de la Wendy, vineri m-am înscris, duminică am alergat.

Ride & Run în familie

Adică Miruna pe două roți, iar noi părinții în alergare. Experiența s-a repetat cu mine alergând, iar tatăl și fiica pedalând împreună pentru prima dată. Genul ăsta de mișcare e un fel de antrenament complex, cu intervale de viteză de lungimi felurite: până acum mi-am luat trei porții 🙂

Antrenamentul care-mi place… oare dă și roade??!

La final de aprilie, după ce m-am întors din vacanța în România, m-a apucat hărnicia căci vara e aproape și concursurile de alergare montană trebuiesc pregătite. Așa a început epopeea urcărilor de aproximativ 700m+ la vârful St. Anton (1100m), alintat Toni, vârfuleț ce tronează cu releu deasupra Altstätten-ului. Încerc ca săptămânal să existe măcar o urcare pe varianta directă, cea mai susținută, iar deocamdată numărul a ajuns la 7.

Un pic de muncă. Tot în luna mai a avut loc evenimentul „Mă dusei să trec la Rin”, adică 21km alergați de-a lungul Rinului împreună cu Ștefan. Am făcut și PB (personal best) pe această distanță a semimaratonului: 1h42min. Că nu m-am oprit la poze și n-am tărăgănat experiența i se datorează lui Ștefan.

• 

• 

• 

Norocul e un papuc de care nu te împiedici

Într-o dimineață umedă după ce plouase peste noapte, am renunțat la Toni și am pornit-o în direcția altei păduri unde mi s-a întâmplat un lucru tare frumos: am găsi Papucul Doamnei / Lady’s slipper (Cypripedium calceolus), o orhidee protejată, o plantă spectaculoasă. Ce să mai! Am fost tare fericită și am simțit că și natura mă iubește, nu doar eu pe ea.

Mi-ar fi plăcut să o găsesc și în România după ce am dat de ea și în Canada și în Elveția, de fiecare dată la „nimereală”, dar ăsta să fie singurul regret!

Interesant e că văzusem niște frunze la o alergare cu Ștefan, dar mi-am zis că e clasica confundare cu Știrigoaia (Veratrum album), însă tot am crescut nivelul de atenție. Din fericire, pe urcare nu alerg prea tare și obișnuiesc să mă uit intenționat după plante ca să treacă mai ușor. Asta dacă vă imaginați că alergătorii montani nu observă peisajul.

Și ca să vedeți că nu-s singura nebună care la 8.30 dimineața era deja în pădure, am auzit un zgomot și eram sigură că e o căprioară (văzusem una mai jos) și când colo era o tipă care venea din miezul pădurii, nicidecum de pe vreo potecă; și ea tot cu telefonul în mână, că așa se umblă acum (zici că e pe post de pistol sau macetă). În fine, mi-a părut rău apoi că nu am intrat în vorbă, erau șanse mari să devenim prietene din moment ce avem apucături asemănătoare.

Munte în familie, dar cu rândul

Sâmbătă, 14 mai, am plecat toți trei la munte în zona Laui din Alpstein. Andrei a făcut o drumeție mai lungă și mai la altitudine, iar eu cu Miruna ne-am învârtit preț de 5km printr-un peisaj care a impresionat-o chiar și pe ea (e în faza în care dacă nu e poteca stâncoasă atunci muntele nu e munte), admirând munții și relaxându-ne la locul de joacă.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

*

O alergare la înălțime. Duminică, 15 mai, mi-a venit rândul la plecat de acasă și, împreună cu Ștefan, am dat o alergare montană ceva mai lungă în Alpstein. În sfârșit, am ajuns pe Hoher Kasten (impresiile în jurnalul din link), vârful care îmi amintește de Postăvaru și pe care îl văd mai tot timpul din Altstätten.

Cea mai lungă alergare a anului – mai mult un prag psihologic

22 mai mi-a adus o nouă provocare de duminică, o alergare peste 30km cu peste 1000m+ (Altstätten – vf. Golterberg – vf. Hoher Hirschberg – vf. Fähnerenspitz – Altstätten).

De data aceasta am pornit singură în „aventura” orientării prin zonă, iar planul presupunea să mă îndepărtez ceva mai mult de casă, adică să iau un autobuz până în Rüthi, să urc pe Hoher Kasten și să revin în Altstätten în alergare.

Aveam aplicație pe telefon pentru a plăti călătoria, am făcut o simulare, toate bune până am ajuns dimineața în stația de autobuz și tot așteptând am zis să dau un ochi și pe afișul portocaliu, nu doar pe orar: autobuzul nu oprește în perioada cutare. Cee? După o răsfoire succintă a variantelor și ceva nervi (chiar așa ghinion de la prima încercare!), am renunțat la planul inițial și am început să alerg pe principiul: la deal, spre pădure.

Prima parte a traseului îmi era cunoscută, dar apoi a devenit cam neclar și la fiecare intersecție mă opream să verific, ba chiar într-un loc decisiv am și bâjbâit destul de mult timp căci nu se vedea poteca: era fix din parcarea unui restaurant, trebuia să trec prin niște iarbă mare și nu se vedea nici o cărare, doar gardul de sârmă electrificată și cârligul care permite trecerea. În fine, pe-acolo era drumul, m-a ajutat și Andrei de-acasă care îmi confirma direcția.

Cu atâtea indicatoare și denumiri pe care nu le pot reține deloc, am continuat să bâjbâi ca să leg totuși un circuit decent și să nu fie nevoie să mă pescuiască Andrei cu mașina de pe undeva. Partea bună e că aveam vizibilitate și îmi era clar unde trebuie să ajung, doar că prea multe intersecții! (traseele fiind de același nivel, au toare indicatoarele și marcajul romb galben).

Momentul cheie a fost o urcare de 600m+ pe cel mai înalt vârf al turei mele, Fähnerenspitz (1505m), dar care a mers bine și de pe care coborârea a fost tare frumoasă, un pic tehnică față de restul zilei, și cu vedere spre Hoher Kasten unde fusesem cu o săptămână în urmă. Nici întoarcerea nu a fost scutită de bâjbâiala stânga-dreapta că nu recunoșteam denumirile de pe indicatoare și voiam să verific dacă într-adevăr mă îndrept spre Altstätten. Apoi, nu voiam nici să reurc, dar nici să cobor la nivelul luncii unde aveam varianta scurtă și directă… prin soare. Cum-necum, am ajuns acasă cu picioarele nu prea terminate (prea multe pauze?!?), 32km și 1600m+, ceea ce e totuși un antrenament bun 🙂

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

O mini drumeție în Austria de peste drum

27 mai a picat într-o vineri dar cum de Înălțare e liber pe-aici, s-a făcut punte de joi până în weekend și la grădi și la job și iată-ne plănuind o ieșire toți trei în afară de cele cu rândul. Prognoza ne-a cam îndrumat spre locuri mai joase, iar cum Miruna nu poate urca prea mult (pe-aici și forestierele sunt abrupte rău), am găsit ceva circuit prin niște chei în apropiere de Dornbirn (la 30min de condus de acasă).

În descriere era destinația perfectă cu punți peste apă, traseu suspendat pe lângă pereți, dar în realitate erau niște lucrări pe-acolo și unele porțiuni de traseu închise, astfel că am completat plimbarea de 4km cu o oprire la Burger King (de care nu avem în Altstätten) și uite așa am umplut jumătate de zi în familie.

• 

• 

29 mai. Un vertical neplănuit: Gamperney Berglauf în Grabs (8.8km, 1000m+)

Voi scrie postare separată când apar pozele, dacă vor apărea, deși mi-e groază de fața mea schimonosită – erau ceva fotografi, nu știu dacă din partea organizatorilor, oricum, nu cred că am apucat să le zâmbesc…

Pe două roți

Deocamdată bicicleta mai mult șomează, cele câteva ieșiri au fost după flori de soc și de recunoaștere prin zonă. Nu am făcut pasul să leg vreo tură, mai ales că am un MTB pe care-l irosesc cu plimbărici, dar aș putea exploata fără probleme cel puțin rețeaua de forestiere. Încă mă calibrez să și cobor pe unde urc și mă frustrează să văd că nici temerile nu se uită. Pe de altă parte, pedalatul mă face să mă simt bine chiar și așa pe plat.

Poze ici-colo

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•