[Jurnal de Elveția] Zile ca piese mici de puzzle

S-a adunat suficient material pentru un nou episod, nimic spectaculos, doar de-ale vieții. Nu e ceva ce ar putea să vă ajute, poate doar să vă „plimbe” puțin și prin alt peisaj. Unul pe care încerc și eu să-l descifrez din piesele mici de puzzle la care am acces deocamdată.

Episoadele anterioare:

1. Început de viață în Elveția
2. Prima lună în Altstätten

Am păstrat aceeași structură pe capitole de la jurnalul precedent, ca să putem urmări împreună subiectele.

Grădinița

Ca să mergem în Austria să ne întâlnim cu familia (aka prietenii), am învoit-o pe Miruna o zi de la grădiniță și am consumat una dintre cele două Jokerhalbtag pe care ni le permitem într-un an de zile. Am completat, desigur, și un formular pentru asta. Teoretic, Miruna mai are voie să lipsească de la grădiniță o singură zi în 2022. Iar teoretic egal practic, să ne-nțelegem, așa că mă simt puțin… speriată.

Am fixat, prin intermediul scrisorilor, ședința cu părinții (doar noi doi, educatoarea și subiectul, adică Miruna): peste două luni. Cum ar veni, să nu ne grăbim, copilul e nou, nu pricepe o iotă, dar e drept că desenatul la liber nu are nevoie de traducere – Miruna vine în fiecare zi acasă cu minim o creație proprie – dacă nu o să primim notă de plată pentru cariocile consumate, atunci țara asta chiar nu încasează taxe degeaba.

Din semestrul al doilea, adică după mica vacanță de la începutul lui februarie, am optat pentru începerea programului de la 7:55, iar nu 8:45 ca acum, ceea ce înseamnă că Miruna va sta la grădi 3h40min, iar eu voi avea cam 3h20min de „program liber”. N-o să-mi fie ușor să mă trezesc, dar vine primăvara-vara și sigur o să mă bucur cum trebuie de ora extra.

Sprechen Sie Deutsch?

Dialoghez cu colegii Mirunei pe drumul grădiniță – casă. Îmi vorbesc rar că s-au prins că pricep mai greu, iar eu articulez ce pot, cât pot, fără teama că sunt judecată. E mult mai ușor să le vorbesc lor.

Când Valentina, colega Mirunei, mi-a zis ceva în păsărească și i-am răspuns că nu înțeleg, a făcut un gest din mână, s-a uitat la Miruna și am înțeles traducerea „aa, ești ca fie-ta”, dar apoi mi s-a adresat rar ca la surzi și în germana standard – nu mă așteptam de la o fetiță de 5-6 ani.

Am întrebat-o pe Valeá, altă colegă a Mirunei, ce studiază la școala de muzică la care tocmai îmi spusese că merge și de unde primise un mic cadou care musai trebuia deschis doar acasă, iar ea mi-a răspuns: Musik. M-a făcut fazan! direct, n-am mai știut cum să continui conversația. Clar trebuie să-mi cresc cumva nivelul, pe lângă copiii de șase ani mă simt de… patru.

În Austria, în gondolă, doi tipi vorbeau germană. Și uite ajungi să-ți placă o limbă străină după ce iei contact cu dialectele! Varianta standard devine brusc ușoară, omenească, frumoasă, chiar dacă mai mănânci un sac de pâine până să legi două propoziții fără să pară că ai o crampă pe undeva.

În ce mă privește, am ajuns cu Duolingo la stadiul la care nu mai pot separa engleza de germană și vorbesc alternativ, care cuvânt vine mai repede. Adică pe amândouă prost, dar atâta vreme cât sunt înțeleasă, posed un optimism tâmp și un pic de milă pentru interlocutor (sic!).

Ca să vă scutesc de exercițiul de imaginație: Ich lerne Deutsch using Duolingo (English – German) und ich spreche jetzt both Sprachen… zusammen, combined. Die worten come random in my mind und ich kann nicht stick to eins single language. I’m sehr curious, das is it just eine Etappe oder ist es eine Katastrophe?

Am început să folosesc și alte resurse ca să învăț limba, youtube-ul e plin și am primit câteva recomandări, astfel că sper să se acumuleze în timp și, dacă e să mă apuc de un curs intensiv, să nu încep chiar de la zero.

Eu? Un cocktail

Mini vacanța în Austria a fost minunată în prima ei parte: reîntâlnirea cu prietenii era fix ce aveam nevoie, o băută ca pe vremuri, mers noaptea printr-o ninsoare de poveste, apoi o zi întreagă de schi cu prietenii prin peisajul arhicunoscut și însorit al Zillertall-ului, ce să mai! minunat! Când să urmez de rând cu Miruna și să schieze și Andrei, cea mică a repetat scenariile ultimelor mini concedii cu trezit noaptea din somn: mi-e rău! Și uite așa, ne-am întors mai devreme în Elveția. Morala e că poți schimba câte țări vrei, dar copilul (și năravul lui) ba!

• 

• 

• 

• 

(cu mențiunea că sunt multe poze faine care nu pot fi puse pe blog, să continuăm)

Am desfăcut cu emoție ce-am primit de-acasă: Andrei și Alina mi-au adus pachetul pregătit la Brașov împreună cu Mike, Vintilă mi-a adus bunătățuri de la beciul din Dobrești, Vali mi-a cumpărat zacuscă. Bașca am niște murată într-o jumătate, cu dedicație pentru serile reci.

Ca stare de spirit, nu dau pe din-afară de entuziasm, căci îmi lipsesc prietenii și socializarea de care aveam parte în Brașov – oriunde mă duceam dădeam de un cunoscut cu care să stau măcar cinci minute de vorbă 🙂

Am plecat la 18 ani de-acasă, sunt învățată să fiu departe de familie, dar cu prietenii mi-a fost mereu greu și foarte greu să îndur distanța. Nu am chiar atât de multe plecări la activ (Tehomir – Motru – București – Montreal – București – Brașov – Altstatten), dar cu fiecare s-a produs inevitabil câte o ruptură, o renunțare, nu știu dacă în mine sau în oamenii rămași în urmă și, în definitiv, de ce îi spunem „urmă”? că nu trăim încolonați în șir indian, dar spunem totuși „urmă” și e o realitate care nu ne convine, ne doare, ne provoacă angoasă și doruri, ne face să ne înstrăinăm voit ca să putem suporta.

În urma noastră rămân oameni, în urma unor oameni suntem noi. Pare un cerc vicios, dar e de fapt o spirală care rumegă tot ce prinde, gânduri, amintiri, vorbe, griji, totul e să o hrănești. Să vrei să o hrănești.

Cât despre plecări, despre românii plecați versus cei rămași, mă abțin cu greu să comentez subiectul pentru că românii sunt un popor greu încercat. Și nu știu cât de mult ne chinuie alții, dar reușim cu brio de unii singuri. Am încercat zilele acestea să citesc ziarele, să recuperez ce s-a mai întâmplat. Politica mă enervează la fel de mult ca oricând, deși nu am mai avut timp ca pe vremuri să o întorc pe toate părțile. Tendința clară pro-ruși, pro-AUR, pro-lături e mai accentuată ca oricând, când, de fapt, singura chestie de care are nevoie România e anti-corupția. Atât. Corupția e mama relelor, așa ajung incompetenții în posturi cheie, așa de blochează proiectele bune, așa sunt scârbiți cei merituoși și făcuți să nu aibă inițiativă politică.

Legat de ce scriu pe-aici, nu sunt vreo bloggeriță cunoscută, așa că sper să nu-mi iau valul de ură cum am văzut că se practică. Încerc să nu mă gândesc la cei care intră pe aici pentru bârfă sau pentru a emite judecăți ca să se simtă ei bine. Pe de altă parte, îmi doresc ca citind peste ani ce am scris acum, să găsesc adevărul resimțit și nu „dulcegării” servite altora. Prin urmare, mă plouă cu nu-uri: nu mă înțeleg prea ok cu Miruna zilele astea, e dificilă de felul ei pentru că îmi seamănă, nu sunt prea optimistă în privința viitorului meu profesional, nu reușesc să îmi organizez eficient timpul și activitățile, nu am prea multe idei în nicio direcție, nu sunt mulțumită de mine. Asta nu are legătură cu Elveția, desigur. Doar că acasă aveam și chef să discut chestiile astea cu prietenii mei cei mai buni. Acum, le scriu aici pe un final de paragraf cu speranță că nu le va citi (mai) nimeni.

Altfel, am și zile când sunt normală, viața e liniștită și nu simt nevoia să o trăiesc intens, cu disperare, când nu mă întreb dacă e fericire sau resemnare. Apropo de asta, e fix ca atunci când ne-a lovit coronavirusul cu lockdown-ul și mulți au afirmat ceva de genul „ce fericiți eram înainte când puteam umbla oriunde, eram fericiți și nici nu știam că suntem fericiți”.

Alergări și plimbări

Cu ceva emoții și cu câteva ore înainte de termenul limită, am aplicat pentru o cursă din cadrul UTMB (Ultra Trail du Mont-Blanc), singura pentru care aveam puncte de la Ciucaș X3 și Făgăraș Rocks! Prima etapă e participarea la o loterie, că deh, cererea e mare și e lăsat norocul să facă alegerea. Și uite-mă extrasă la OCC, 55km, 3500m+, norocul începătorului clar! Am scris la cald și pe facebook, că nu m-am putut abține sau, mai bine zis, m-a luat frica și m-am descărcat puțin în public. Încurajările însă mi-au prins bine, deci e bună și rețeaua la ceva.

Chiar se numește noroc când ești tras la sorți la loteria cu 55km și 3500m+ de alergat prin Alpi??! Nu știu! E prima oară când încerc, e prima cursă în afara țării, e cea mai lungă din ultimii zece ani, e un sentiment amestecat de bucurie și spaimă. Și, dintr-o dată, luna august pare că urmează imediat după februarie, iar eu am deja golul nepregătitului în stomac

Nu sunt o alergătoare de plat și de asfalt, dar să alerg seara pe luncă, prin semi întuneric, să nu mă latre nimic, doar un iz de bălegar să mai strice lirismul, eh, asta e ceva ce nu-mi displace. Gândurile zburdă unde vor, picioarele țin drept, iar dacă vreau pot să închid și ochii, drumul e perfect drept și fără vreo denivelare pentru sute de metri, poate chiar kilometri. Mai trec uneori niște drăcii bâzâitoare, adică niște scutere grotesc de zgomotoase, conduse în mare parte de adolescenți navetiști la școală.

• 

• 

• 

Am avut parte și de cea mai lungă și mai grea alergare a lui 2022: 24km pe poteci și ulițe (ne)asfaltate cu 1100m+. Ștefan ne-a adunat vreo cinci alergători din patru țări (niciuna Elveția, așa că am vorbit cu toții în engleză) și ne-a dus printr-un labirint de links-rechts (pe strava nu arată a labirint, dar așa s-a simțit), traversând zone locuite, dar și unele mai sălbatice care să-mi dezvăluie suprizele unui relief „de deal”… cât se poate de montan. Unele poteci sunt de-a dreptul pitorești, unele urcări scot untul din tine, dar variația sus-jos e cu siguranță un antrenament complet. Picioarele mele nu prea au tras la deal (alergasem cu o seară înainte zece kilometri pe luncă în 45min), dar per total a fost tare fain, mai ales că a ieșit și soarele.

• 

• 

• 

• 

• 

Ce mai văd, ce mai aflu

Am fost invitată la primărie să mi se prezinte țara, orașul, să mi se răspundă la întrebări. Și uite așa pe la șapte seara dădeam ocoluri primăriei că ajunsesem prea devreme și ningea, trăgea curentul, iar eu nu terminasem de bolit răceala numărul doi.

Am aflat câteva ceva, dar cu ce-am rămas în cap e că tatăl lui Frau Ursula era din Brașov și că-și amintea de munții frumoși și de animalele care umblă libere, fie că sunt sălbatice sau nu. I-am confirmat că încă avem animale sălbatice, iar ea a reacționat cumva cu o admirație care m-a surprins, iar Carpații… sunt tot frumoși!

Bașca, Frau Ursula a militat foarte mult pentru drepturile și integrarea femeilor, era cumva of-ul ei. Într-un fel, să ai concediu de maternitate doar trei luni după ce ai născut, nu e deloc simplu pentru cineva care are o carieră. Grădinițele cu program foarte scurt iarăși nu ajută. Pentru ea, să duci copilul o oră jumătate, maxim două, la un centru cu activități pentru copii, dar din când în când rețineți, nu zilnic, ca să ai puțin timp pentru tine, era mană cerească.

De altfel, veverița e singurul animal sălbatic văzut până acum. Mă așteptam la căprioare puzderie, blânde. Ciorile și ulii nu se pun, deși e foarte interesant să roiască pe cer câteva perechi de ulii fluierând. Alte păsări? foarte puține, câteva vrăbii și ceva mierle, cât să numeri pe degete.

A venit prin poștă permisul de rezidență cu poză alb-negru în care stau concentrată ca un pitbull. Pentru poză, eu și Miruna am fost programate, tot prin scrisoare, la St-Gallen, capitala de canton. La instituție mergeau două ghișee din șase astfel că așteptarea a depășit cu minim jumătate de oră programarea, fiind ceva popor adunat, majoritatea familii. Când a fost Andrei, cică s-a mers ceas elvețian, dar se pare că după sărbători wurstii dereglează metabolismul indiferent de nație.

Într-un magazin, era un colț în spatele tejghelei unde scria „Rumänien” pe perete. Am întrebat, că m-a mâncat limba, dar acum, zău, și voi ați fi curioși, warum…?, iar la de ce-ul meu am înțeles că acolo se pun ajutoare pentru o asociație din România. Un răspuns… evident. M-a mâncat limba mai departe și i-am zis că sunt româncă (mai precis, olteancă guralivă dornică de conversație în germană), iar vânzătoarea, cel puțin pensionară, s-a mirat: da? nu știu să mai fie alți români în oraș! Am vrut să-i spun că mai știu minim doi și-un pui de om abia născut, dar brusc mi s-a terminat vocabularul și, mai privind o dată spre colțul Rumänien, cam golaș de-altfel, am dat binețe bâlbâindu-mă cum fac mereu când energia lingvistică se consumă.

Câteva imperfecțiuni. Am auzit primul claxon: doi tineri pe trotinete electrice, noaptea pe la nouă fără ceva, pe stradă, fără să aibă lumini. Un șofer i-a claxonat lung, le-a strigat ceva, ăia au comentat cu niște urlete indescifrabile. Total neobișnuit comparativ cu ce se întâmplă la lumina zilei.

Pe malul pârâului, prin iarbă, deci nu chiar pe trotuar, e plin de rahat de câine, ceva dulău mare plimbat de o javră care nu strânge, probabil la ore la care încă se doarme.

Dintre părinți, l-am pus sub observație pe tatăl balcanic al unui coleg al Mirunei pe motiv că nu salută, chestie care mi se pare de neam prost mai ales că l-am auzit vorbind și știe și germană, pare din-ăsta integrat. Acum, e drept, nu e obligatoriu să saluți, dar stăm în blocuri vecine, ne întâlnim minim o dată pe zi și trăim într-un orășel care are farmec și datorită politeții. Ca să aveți tot contextul, eu am copilărit într-un sat unde toată lumea se saluta, unde vorbeam adulților doar cu dumneavoastră (mata) și salutam cu Săru’mâna cunoscuții, femei sau bărbați, și cu Bună ziua profesorii, primarul, doctorul și străinii. Nu zic că era bine sau rău, dar așa era cutuma.

Foto-impresii

Am făcut destul de puține poze în ultimele două săptămâni, dar promit mai multe în jurnalul viitor.

• 

• 

• 

• 

•