[Jurnal de Elveția] Prietenii sunt soare pe strada mea

De când mi-a scris Mike că a făcut rezervare la un zbor spre Memmingen, în Elveția a fost numai soare, mi-au fost indiferente ploile sau temperaturile scăzute ale dimineților. Zilele bune au devenit și mai bune, iar cele rele suportabile, numa’ bune de ignorat ca toanele unui copil răsfățat în afara orelor de liniște în bloc. Nici acum nu-mi vine a crede că am locuit o săptămână cu prietenii mei – jumătatea de familie din Brașov, că ne-am bucurat unii de alții și nu ne-am despărțit cu inimă grea, ci cu speranță, cu recunoștință. Ne vom vedea mai rar, știm, dar întotdeauna vom fi acasă când ne vom așeza în jurul aceleiași mese.

Jurnalul scris de Mike: Grüezi mitenand

Episoadele anterioare (am păstrat aceeași structură pe capitole ca la jurnalele precedente):

• Început de viață în Elveția
• Prima lună în Altstätten
• Zile ca piese mici de puzzle
• Așteptând primăvara și… munții fără zăpadă
• Cu gândul spre est

Grădinița

Miruna e o descurcăreață, genele de olteancă nu se dezmint. În ciuda faptului că i s-a activat vocabularul în engleză (de la grădi din România, plus youtube, plus filme) și nu în germană cum ne vom aștepta de-acum încolo, la grădiniță lucrurile merg foarte bine, iar evaluarea făcută de Frau B. la ședința cu părinții (aici întâlnirea e doar între profesor, copil și cei doi părinți) a fost cât se poate de surprinzătoare, Miruna fiind peste medie la toate punctele inclusiv la comunicare, unde, chiar dacă nu știe limba, suplinește prin gestică, mimică, inventivitate. Singurul punct vulnerabil e încăpățânarea și privitul încruntat pe sub gene, cu mâinile-n sân, când lucrurile nu merg cum vrea ea. Eh, gena asta e tot de la mine, o recunosc, la fel cum e și plânsul de ciudă. De la taică-su a moștenit nepovestitul. Eu turui când intru în casă, ea nici dacă o rog.

Încă e țâfnoasă când vine de la grădi, încă sunt de vină pentru nu-contează-ce, dar parcă ne războim mai rar și nu așa de intens ca în primele două luni. Că ne vin prietenii a fost și pentru ea de mare impact emoțional, nu doar ca revedere și că urma să aibă noi parteneri de joacă, dar vorbitul în română cu alți oameni care o pot înțelege o bucură vizibil. O înțeleg perfect și adesea îi plâng de milă, ignorându-mi propriii demoni care oricum mă vizitează periodic, deci nici o pierdere.

Sprechen Sie Deutsch?

Zilele continuă să se adune pe aplicația Duolingo (am ajuns la 85+ consecutive), dar asta nu înseamnă că învăț intensiv limba, ci că doar mă străduiesc să nu treacă zi fără un mic exercițiu. Uneori am chef și reușesc să comunic cu vânzătorii, singurii cu care interacționez, alteori limitez conversația la salut-mulțumesc-salut (grüezi-danke-tschüss).

Cu toate astea, la ședința cu părinții în care Frau B. a făcut eforturi să vorbească în germana standard (Hochdeutsch), am înțeles cam 30% din expunerea ei, lucru confirmat și de Andrei și da, cred că de s-ar vorbi germana aia curată, m-aș simți mult mai motivată să mă implic în conversații.

Păsăreasca de pe aici mă încurajează totuși să vorbesc cum pot, nu contează deloc accentul sau greșelile atâta vreme cât te faci înțeles. Asta pentru că și ei pronunță în tot felul de combinații și variații (mol iar nu mal; drü în loc de drei; iș în loc de ich etc.) plus vocabularul local bașca, așa că există o idee cum că la un moment dat o să pot înțelege ce se spune, dar fără să identific fiecare cuvânt din propoziție. Cam cum fac copiii care nu analizează poziția verbului sau cazurile prepozițiilor der-den-dem.

*

La capitolul interacțiune ar putea intra și povestea biletului bilingv german-englez lăsat vecinei în sala de spălat haine, să respecte programul (în care am fost cam dură că s-a băgat peste programul meu, dar am tradus cu google translate 😀 ).

Asta a fost în prima lună, dar a venit recent la Andrei la ușă să-l roage să-i transmită lui Frau (adică mie), să o mai las și pe ea lunea să spele. Apoi, a mai venit o dată la ușă, i-am răspuns, dar a cerut tot cu vorbitorul oficial de germană din casă. În mână avea o pungă cu două caserole de carne tocată, cică luase prea multă și nu mai apuca să le mănânce. N-a vrut nimic pe ele, nu s-a lungit cu vorba, noi am mulțumit (carnea e produs de lux pe-aici, n-ai cum să refuzi!), iar eu și Mike am băgat două tăvi de chiftele la cuptor (s-au halit toate în aceeași zi toate, să fie primit!).

Cât despre vecina, ne-am reîntâlnit la boxele din subsol și da, doamna are pline rafturile de cumpărături la bax, când prinde ofertă nu iartă nimic. Fiind cu Miruna, ne-am conversat vrând-nevrând și ne-am cam înțeles (la cum a rânjit fie-mea, presimt că vor mai urma episoade). Parcă văd că voi regreta biletul ăla nervos care începe cu „Halten Sie… ” (bine c-am folosit Sie, pronumele de politețe).

Eu? Un cocktail

M-am ținut ocupată cu paginile de flori, editând sute de imagini culese de prin Carpați în ultimii ani, determinând zeci de specii, bibilind paginile, împărțind pe tot felul de categorii ca să fac căutarea mai ușoară și tot nu am reușit să le termin pe toate.

Deocamdată vă puteți bucura de: 💮 flori albe, 🌹 roșii și portocalii, ⚘ albastre, 🌿 flori verzi, maro, ierburi, mușchi, licheni etc. Mai am galbene, roz și mov și sper să le termin cât mai repede ca să închei această etapă a datoriei față de munții mei dragi. În total, peste două sute de plante noi. La final, mă gândesc să le transform în niște pdf-uri și să le dau drumul libere pe net.

Mental am fost hărțuită de astenia primăverii care a venit mult mai repede ca cea de-acasă (nu mă vait!), de război, de schimbările de metabolism pe care le tot percep (sau hormonale, ce-or fi, dar sunt). Echilibrul a fost adus de timpul petrecut așteptând prietenii și apoi de minunatele zile petrecute cu ei (care au trecut prea repede, desigur, însă au fost savurate), de primăvara care nu mă poate lăsa indiferentă, de planurile optimiste ale lunilor ce urmează.

Iar dacă Andrei a tot fost la schi prin stațiunile elvețiene sau a scanat de pe cursieră împrejurimile pe o rază mult mai largă, cheful meu de ieșit „pe munte” e mult diminuat, parcă am rămas blocată pe venitul verii și topitul zăpezii acolo sus unde e muntele… mai munte!

Alergările lungi includ urcări semnificative, zone cu stânci sau potecuțe montane, dar atâta vreme cât se află tot între localități și în fiecare poiană e o construcție (casă, grajd etc.), nu simt vreo vibrație internă. Da, peisajul e frumos, de ce să mint, dar e altceva. De aceea nici nu am mai scris jurnale de ture (pentru care în România sigur dedicam o postare). Per total însă, dorul de munte și de natură se astâmpără cât de cât și nu-s chiar disperată (vezi perioada Canada).

De ziua mea nu am avut nicio idee de tură, nicio dorință, niciun răspuns la întrebarea „dacă ai putea pleca undeva toată ziua, unde ai merge?”, dar a venit un nor de praf saharian care a făcut-o interesantă pitind soarele și dând tonuri de sepia peisajului. Am alergat cu prietenii, Mike a stat cu Miruna, iar pe seară i-am făcut felul unui tort elvețian.

Alergări și plimbări

Am început luna cu o alergare de Mărțișor. Mi-am pus șnur la mână, cu singura semnificație că-i un obicei românesc pe care vreau să-l păstrez fără nicio superstiție asociată și intenționez să-l dau jos pe 31 martie. Nu-l voi lega de vreo crenguță de copac înflorit, ca să nu ajungă să se înfășoare pe piciorușe de vrăbiuță (dacă nu vedeam, nu conștientizam…), dar o să-i găsesc un loc special pe tărâmul ăsta.

Singura alergare lungă a fost pe 6 martie (23.5km cu 1100m+), una strașnică cu băieții până pe vârfurile St Anton și apoi Kaien (~1100m), în care am tras de mine ca într-un concurs. Nu zic, mi-a plăcut, sper să mă țin după ei în continuare. În august aș vrea să alerg 55km la ritmul ăsta… nebun.

• 

• 

• 

• 

• 

Alergarea de ziua mea a fost una specială din moment ce ne-am strâns gașcă mare: Ștefan și Monica, Radu, Andrei și eu. Discuțiile au fost despre culoarea atmosferei (nu știam de nor, dar inevitabil ne întrebam de n-o fi ceva de la ruși…) și despre lipsa oamenilor de pe străzi – într-adevăr, în unele momente ale zilei, e cam pustiu.

• 

• 

• 

Dacă Mike și Radu au tot ieșit cu cursierele și au cunoscut într-o săptămână mai mult peisaj din zonă decât mine în trei luni, împreună am ieșit la câteva plimbări, nu cine știe ce fiind și Miruna în peisaj (nu prea poți face multe cu programul ei scurt de la grădi și kilometrajul limitat, plus lipsa interesului fără compania altor copii).

O tură prin oraș în sâmbăta sosirii când ne-am bucurat și de vizita lui Em din Germania:

• 

• 

• 

• 

Un power-hike cu Mike pe St-Anton (12km, 700m+) cât Miruna era la grădi:

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Mini drumeția în drum spre aeroport pe muntele Pfänder aflat în Austria la granița cu Elveția, deasupra orașului Bregenz și de unde se vede destul de fain Lacul Constance (sau Bodensee):

• 

• 

• 

Ce mai văd, ce mai aflu

Am participat la primul concurs de alergare din afara granițelor, ceva micuț și pe plat în localitatea vecină (dar în același timp etapa campionatului național de semimaraton). O să povestesc separat (mare parte am scris pe facebook), dar rămâne totuși de menționat că aici sportul de masă e bine pus la punct, iar infrastructura impresionează (să fiu cârcotașă? nu e stadion cu pistă de tartan în fiecare localitate). Dacă îți place alergarea sigur afli asta din școală, iar nu la 30 de ani când spargi ușa corporației și izbucnești în sport pe trotuare, ca în weekend să croșetezi munții ca un zmeu-paraleu în căutarea copilăriei și a viselor numai de tine știute.

Parcă tot mai des văd mașini ale armatei elvețiene pe străzi, mașini care arată impecabil și merg așijderea fără să scoată vreo dâră de fum negru. Șoferii lor sunt singurii care mai poartă mască (plus ceva bătrâni prin magazine).

Legat de mașini și mirosuri… am avut parte de vreo câteva săptămâni de împrăștiat bălegar pe câmp, care treabă nu se face cu un nenică ce dă cu furca din căruță, ci cu o cisternă din care țâșnește lichid maroniu. Adevărul e că amestecat cu apă, agitat bine și aruncat cu presiune, banalul fertilizant ajunge mult mai repede la sursă: simpla iarbă sau viitoarea cultură de cereale sau legume. Evident că mirosul nu stă doar pe câmp, răzbate și-n oraș sau se lipește de fibrele hainelor (după o alergare, a doua zi echipamentul îmi mirosea a, să zicem, oaie).

Foto-impresii

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•