Gamperney Berglauf 2023 – o cursă verticală și o porție de realitate

L-am rugat în germana mea șchioapă să îmi facă o poză cu muntele. Era un alergător singur, ca și mine, stând deoparte de grupuri sau perechi. S-a bucurat să mă ajute, astfel că am zâmbit mult mai ușor. Semnul victoriei nu înseamnă nimic, un gest reflex, dar poza cu muntele mi-am dorit-o de amintire. Efortul, sinuzita sau căldura n-au știrbit cu nimic plăcerea de-a urca privind această stâncărie numită Margelchopt (2164m).

Și iată cum primul concurs montan al anului fuse și se duse, ca un ghimpe, fără glorie, un vertical destul de dur în felul său deși începe „ușor” cu 6.5km de asfalt și se termină cu 2.5km de urcuș montan (500m+) cumulând la final 8.8km cu 1000m+. Iar dacă ora de concurs, oricât de intensă, deja s-a consumat, gândurile și stările de după… mă bântuie încă.

• Duminică, 21 mai 2023, Grabs, site eveniment
• 8.8km, 1000m+, timpul meu: 1h12min (în 2022: 1h9min)
• Locul 5 la categoria W40+ (cea mai numeroasă), loc 12 open feminin din 68 de alergătoare (în 2022: locul 19 open din 60)
• povestea din 2022

Aflat la ediția 39, verticalul acesta din Grabs e un concurs aparent lipsit de anvergură, dar cu „atletik Konkurrenz” cum bine a zis un localnic, unde au venit de-a lungul timpului, și încă vin, tot felul de elite din multe țări, adesea pentru calificări la campionate de alergare montană. Ca amator, e locul perfect de a concura, în liniște, cu tine însuți. Cum am făcut și eu anul acesta, după ce anul trecut am realizat că n-au nimic în comun concursurile din Elveția cu cele de acasă.

Cursa

Dar să încep cu începutul. Am dormit prost, apucându-mă după așezarea în pat tot felul de emoții nefondate cu care am luptat inutil, că nu m-au slăbit, ca mai apoi hormonii m-au transpirat hain peste noapte de m-am trezit cu un kilogram mai „ușoară” decât în dimineața de dinainte. Hidratarea mea extra și-a luat o porție de… deshidratare. Să mă trezesc la 6 fără și să iau autobuzul la 6:28 a fost partea ușoară.

Știind cum stă treaba de anul trecut, cunoscând zona și facilitățile, am călătorit cu autobuzele până acolo. Fiind singură, am putut să mă concentrez pe ce am de făcut, pregătire echipament, mâncat, hidratare, încălzirea temeinică pe grupe de mușchi. Mental eram cu totul acolo, hotărâtă să-mi urmez planul de acasă, motivată, liniștită de antrenamentul acumulat în ultimele luni în tot felul de condiții și de probleme.

S-a dat startul, primul kilometru s-a alergat tăricel, dar asta și pentru că e ușor la vale, cât să ne ducă din centrul localității până la baza drumului asfaltat ce urcă pe muntele/muchia Gamperney. A fost un test bun pentru mușchi, mi-am dat seama că am făcut o încălzire foarte bună, articulațiile erau ca unse, nici nu simțeam efortul.

De când a început urcarea m-am simțit bine, picioarele nu aveau senzația cumplită de greutate ca anul trecut, am continuat să țin un pace bun comparându-mă cu cei din jur, dar de pe la km 3 s-a instalat pace-ul de 7 minute/km și ceva și așa a rămas.

Parcă eram captivă în „viteza” asta pentru că nu reușeam să cresc cadența pașilor – am observat la fetele ce m-au depășit că asta era diferența dintre mine și ele, după ce o vreme am încercat să le copiez și să fac aceiași pași ca lungime și frecvență (cam greu pentru că majoritatea era cu două capete mai înalte și niște picioare lungi și slabe…).

Localnicii spectatori au făcut o atmosferă tare faină de-a lungul întregului traseu, oferindu-ne apă sau bureți uzi cu care să ne răcorim, încurajându-ne cu vocile sau tălăngile, suportând și ei aceeași căldură dintre două ploi, destul de înăbușitoare. Și nu era doar senzația de împachetare ca într-un sandviș între soare și asfaltul încins, din fânul înalt de pe margini răzbătea un miros greu de iarbă și flori stătute – o reală fiertură de la atâta umiditate.

Mi-a plăcut că am putut alerga fluent atâția kilometri la deal, fără pauze și fără zvâcniri, dar parcă la genul asta de concursuri nu știu dacă mi se potrivește „monotonia”… Dacă terenul ar fi fost potecă, sigur scoteam un timp mai bun. Am devenit bună la „ronțăit” monoton pantele, ceva ce îmi doream pentru că nu eram în stare să susțin mai mult de 500m-1km, dar acum nu prea mă încântă această abilitate că nu știu ce să fac cu ea 🙂 Ba știu! Să cresc cadența pașilor, mici și deși, mult mai deși.

Continuând, de la km 6 și ceva a început „distracția” pentru care e renumit acest vertical, devine cu adevărat abrupt, iar asfaltul s-a continuat pentru scurt timp cu un drum de acces din dale mici, romboide, atât de înclinat că efectiv ajungi cu palmele dinaintea tălpilor. Aici am depășit mulți băieți, că fete nu mai aveam niciuna în preajmă și am pus ceva distanță între cele două care mă urmau.

Din păcate, tot pe aici m-a apucat durerea din partea dreapta, dar cum știu despre ce e vorba am ignorat-o și m-am străduit să alerg ce se putea alerga – maxim câte zece pași între zonele abrupte. Pe o porțiune cu drum forestier au băgat recent pietriș, astfel că a fost de-a dreptul oribil, toată lumea se chinuia, se svârleau pietricele în toate părțile de sub tălpile disperate cu aderența.

Apoi se iese la pajiștea alpină și peisajul devine superb. Mai e cam un kilometru de urcare, pe potecă de pământ în trepte sau iarbă măruntă. Vizual pare mai ușor, dar realitatea e că toată lumea în jur are mâinile pe genunchi… E partea care îmi place foarte mult și faptul că mă simțeam sfârșită… mi-era destul de indiferent. Că e cumplit de greu e doar un detaliu așteptat. Oricum capul îmi vâjâia tot mai tare de la sinuzită și urechile mă dureau de la pocnit și înfundat la loc.

Am depistat aceeași problemă cu cadența, aveam puls să urc mai repede, dar picioarele nu știau cum s-o facă… Asta e ceva de pus la punct pentru că e incredibil de frustrant, aș fi vrut să simt că „mor acolo”, că dau totul… Ultimii 50m i-am alergat și tare și încet, că erau tot în urcare dar cu o iluzie cinică de aproape plat 🙂

Încurajările ce n-au încetat nici pe această ultimă porțiune, mai ales pentru localnica din spatele meu, m-au ținut în priză să-mi păstrez poziția până la trecerea finișului, deci mai am un strop de competitivitate. Pe care recunosc că am cam pierdut-o în ultimul timp, pentru că e total irelevantă când lipsește contextul, iar eu nu fac parte din niciun peisaj comunitar, nici printre alergătorii de aici, și treptat nici în cel de acasă.

M-am bucurat să trec pe sub poarta unde literele mari Z I E L ne izbăveau pe rând de chin. Cel fizic se evaporă repede, cel sufletesc, dacă există, rămâne. La fel și sinuzita. Am citit pe buze întrebarea asistentei medicale dacă sunt ok. I-am zis că da, probabil am urlat, dar a fost și ăsta un semn că mai am vlagă în mine (sic!).

Cursele nu se termină deodată cu efortul

Mi-am luat un ceai, nu bere ca cei mai mulți, am felicitat fetele de dinainte și dinapoi, mi-am recuperat rucsacul cu hainele trimise în avans, am făcut câteva poze. Am verificat clasamentul online, am schimbat câteva mesaje cu Andrei și cam atât, nu mai aveam ce face.

Parcă eram într-o bulă din care priveam tot ce se întâmplă, strecurându-mă nevăzută printre ceilalți, o senzație de detașare, de separare care, în mod necaracteristic, mi-a convenit. Să fiu în lumea mea era tot ce conta în acel moment.

Pe munte, căci da, acum eram deja sus pe munte, răcoarea specifică învăluia corpurile și pielea zbârlită era un fel de uniformă. Cu toată lumea adunată în zona de finiș, am avut o dorință de ducere tot în sus, de fugă într-un ritm unde nu mai contează cum o faci, ci doar că o faci, am privit cu invidie la liniștea înălțimilor, la albul zăpezilor, unde singurele zgomote sunt vântul și păsările rapide ce-și sfârâie aripile de pe o stâncă pe alta.

*

Am început coborârea. Picioarele erau super ok, prindeau viteză la vale cu prea multă energie, parcă nu aș fi tras la vertical cu câteva minute în urmă. Sigur nu destul. De la punctul de preluare cu microbuzul, am făcut ce anul trecut nu m-aș fi gândit, și am urcat și eu, renunțând la 6km de coborâre prin soare și prin fân.

La sala de sport unde se organizează concursul, era agitație mare. Coadă la mâncare, coadă la bere, mesele pline. În vestiar câteva fete se pregăteau să-și facă dușul regulamentar, să se schimbe pentru socializarea la care elvețienii se pricep destul de bine. Am verificat SBB-ul – aplicația de transport. Un autobuz mă extrăgea la fix, mi-a luat mai puțin de un minut să schimb maieul, să-mi îndes rucsacul și să ies.

Am avut așa o tresărire că n-o să am poză de „podium” pentru strava sau insta sau fb, dar m-a ținut doar o secundă, pentru că nu aveam nevoie de felicitări, ci de suport moral… care e greu de primit când îl ceri printre rânduri. Picioarele se antrenează clar mai ușor decât capacitatea de a îndura natura lucrurilor.

*

Premierea era destul de târziu, după cursele pentru copii și juniori, un capitol foarte important din moment ce aproape fiecare școală are ceva dedicat atletismului. Aici nu sunt premii în bani, iar cele la open și la categorii sunt în produse locale: primul își alege ceva de pe masa, următorul își alege din ce-a rămas și tot așa. De obicei, se începe cu o roată de brânză, o mică avere 🙂 Asta în contextul în care taxa e de 45Fr (una dintre cele mai mici) și include un tricou tehnic (dar nu prea!), 1-2 mini produse de la sponsori, transportul hainelor sus la finiș, băuturi la finiș (bere, ceai, izo, apă, cola), dar mâncare nu, aceasta doar se poate cumpara în zona de start. Ce e în România pe la concursuri, e ghiftuială curată 🙂

Cu toate astea, participarea e mereu internațională, iar primii atleți legitimați – primii doi băieți au fost britanici (câte 45min), prima fată din nordul Germaniei (54min), a doua din Austria (57min). Nu știi niciodată ce atleți de la ce cluburi sau ce echipe sponsorizate se prezintă pentru că se practică des la cursele elvețiene înscrierile la fata locului, iar mai mult de jumătate din participanți prefera așa.

De-asta nici eu nu am o competitivitate crescută aici, ar fi naiv s-o am, m-am apucat să alerg la 33 de ani, vârstă la care unele dintre doamnele ce m-au depășit s-au lăsat poate de sportul profesionist. Dar altfel, e foarte interesant să vezi de-aproape o fostă campioană olimpică sau mondială, și corpul lor îmbătrânește evident, dar atât de diferit, iar puterea, zvâcul sunt tot acolo, mușchii mai au multe de spus în ciuda pielii plină de riduri și pete. Mi-aș dori așa o bătrânețe.

Cursă verticală, concluziile… orizontale

Comparativ cu anul trecut: alergarea mai bună, timpul mai prost – se pare că stilul smuls și haotic din 2022 a fost mai eficient decât tempo-ul susținut din 2023.

Căci ce e mai fruntaș, locul 12 din 68 (1h12min) sau 19 din 60 (1h9min)?!? Evident, niciunul, iar clasamentele oricât le-ar face oamenii de generos (ca în Ro mai nou, unde open-ul și categoriile de vârstă sunt tot mai des separate, asta însemnând mai multă lume pe podiumuri), tot nu aduc satisfacție, decât vremelnică cu pozele din social media.

Timpul e tot ce contează. Timpul din tabelul final, timpul resimțit în cursă, timpul în care nu uiți experiența, timpul în care (nu) se uită că ai fost cândva primul, al doilea, al patrulea, al nu știu câtelea etc., că ai alergat, scris, existat.

Cu alte cuvinte, cursa asta a fost subiectiv mai bună, dar rezultatul obiectiv mai prost.

Acest soi de paradox m-a bulversat pe moment, dar pe de altă parte nu pot exclude toate chestiile cu care mă lupt în perioada asta, fizice, mentale, sociale. Mi se confirmă, că și atunci când mă pregătesc, tot încep cu porția de eșec, lucru care m-a însoțit toată viața. Nu mi-a ieșit nimic din prima sau a doua, pentru fiecare chestie a trebuit să simt mâna în piept care a zis stop / n-ai voie / nu de data asta, dar încăpățânarea mea (sau masochismul!), a mai vrut o porție. Nimic nou, așa că sunt pregătită pentru un nou eșec la cursa de la Innsbruck. Ziua mea bună e undeva acolo și toată pregătirea din ultimele luni e în mine.

Pe de altă parte, această cursă a fost una de pregătire pentru cea de la finalul planului de antrenament, Scenic Trail (54km, 3700m+), iar cum sunt încă cu antrenamente intense, nu pot spune că m-am dus odihnită.

Planul de antrenament (mulțumesc Robert!), din care mai am câteva săptămâni (februarie – 24 iunie), m-a ajutat foarte mult să-mi dovedesc că pot fi conștiincioasă, să-mi tonific multe grupe de mușchi pe care le ignoram, să-mi cresc rezistența mentală de a duce la capăt un workout. Ori toate astea le-am simțit din plin în timpul cursei, doar că pedala nu s-a apăsat până la podea…

În paralel, pentru că volumul și intensitatea au fost mari, pentru că pe rând tot felul de mușchi și articulații au protestat, am reușit cumva să pot controla și vindeca corpul folosindu-mă tot de alergare, de stretching-ul și masajul făcute acasă, inspirate de pe youtube, dar adaptate la ce simțeam că mă ajută cu adevărat, că pot susține efortul fără o căruță de suplimente și fără alte intervenții exterioare. Da, nu voi face performanță, dar m-am auto antrenat pentru a-mi fi suficientă și pentru a continua să alerg până la adânci bătrâneți. Dacă aș putea să-mi domesticesc și sinusurile, ar fi perfect, pare să fie singura „accidentare” mai serioasă…

Lucruri de făcut mai bine:

• mai multă hidratare
• somn mai bun înainte de curse
• creșterea cadenței (habar n-am cum, dar sigur se poate)
• curse alese în perioadele fără toane (deși înscrierea din scurt implică taxe maxime)
• mai mult fler la alesul curselor, parcă le intuiesc pe alea competitive
• mai multă socializare, că am devenit alergătorul singuratic…

*

La final, le mulțumesc celor care și-au făcut timp pentru o vorbă bună, îi pot număra pe degetele de la o mână, se știu ei. M-a întristat că sunt așa puțini.

Oamenii își fac timp pentru felicitări sau regrete, dar mai deloc pentru ce e între.

Adevărul e că deși trăim într-o așa minune de lume tehnologică de putem comunica în fel și chip, tot cu gândul călătorim de la unii la alții. Inclusiv eu fac asta, deși mă detest că fac doar asta! Căci viețile fiecăruia sunt pline de propriul prezent, ceea ce e foarte bine, nu-mi doresc prieteni atât de singuri sau de privitori la pereți, cu vieți de pensionari, încât să termine căutarea de sine și să caute în stânga și-n dreapta ce mai fac ceilalți.

Știu că e un final cam deprimant și cam prea complex pentru un jurnal de cursă, dar e parte dintr-un același tablou, alergătorul din mine e același cu omul care are bucurii și lipsuri deopotrivă, zbateri și procrastinări, hormoni îngeri și hormoni demoni 🙂 Și chiar dacă alerg 300km pe lună, adesea cu bucurie, și asta mă face o adevărată atletă în ochii multora, chiar dacă petrec mult timp în natură și văd locuri frumoase și-mi fac selfie-uri în care zâmbesc, chiar dacă am un soț care mă sprijină și o fiică ce mă ține în priză, chiar dacă locuiesc într-o țară „de mulți visată”, chiar dacă am un blog pe care scriu toate acestea cu asumare, există o virgulă după care punctele de suspensie atârnă greu.

…