Trebuie să încep de undeva și să ies din pauza de scris luând o pauză de la despachetat. Da, așa e, m-am mutat în Elveția, dar încă nu am plecat din Brașov. Mi-era dor de locuri și de oameni dinainte să plec. Acum ce-aș mai putea spune?!? Și nu doar am plecat, dar m-am și căsătorit după o relație de doisprezece ani, ultimii cinci testați și de existența fetiței noastre. A doua căsătorie și, sper eu, ultima. Adică viața pare că s-a schimbat radical, dar în realitate doar peisajul s-a schimbat. Deocamdată. Când spun acasă, mă gândesc la Brașov. M-am simțit prea bine acolo ca să fie altfel. Și totuși, așa cum un test te anunță că ești însărcinată și ai vârsta și partenerul potrivite pentru a deveni mamă, tot așa într-o zi biletul spre Elveția îți stă dinaintea ochilor și, cam asta e, pleci. În ce mă privește nu pot gândi momentan pe termen lung. Iar Miruna e ca o albină care zumzăie într-una pe fundal entuziasmată de ideea de „țară străină”. C-așa-s cuvintele, cântăresc diferit de la om la om, darămite de la om la omuleț.
Impresiile sunt scrise haotic, chiar fac un efort să le pun pe blog, așa că nu vă așteptați la ceva închegat sau fluent. În același timp încerc să nu fiu prea dură cu mine, vin după o perioadă aglomerată în care am continuat să lucrez (cu Miruna nedusă la grădi din motive de post-pneumonie și val patru de corona), să mă ocup de casă, să mă obișnuiesc cu ideea plecării, să pregătesc lucruri legate de plecare etc. Să scriu a căzut pe ultimul loc. Din fericire am reușit, cu ajutorul bunilor mei prieteni, să ies de câteva ori pe munte.
Primul lucru care îmi place de când sunt în Elvetia sunt florile de iederă de la geam. Stăm la etajul doi, iar sforile au adus-o până aici. E plină de flori, e un zid verde de peste un metru lățime, compact, presărat cu flori galbene. Soarele s-a arătat, în sfârșit, de peste case și din nori, iar florile se profilează pe cerul gri ca niște mici buchețele de raze.
Am depus actele la primărie pentru rezidență. După sărbători ne vom lămuri și cu grădinița Mirunei, dacă e vreun loc disponibil aici. Chiar mi-aș dori să fie aproape și să mergem pe jos zilnic. Nu știu cum percepe ea această țară, acest loc, dar pare neschimbată în toate privințele. Se bucură când recunoaște cele câteva cuvinte în germană pe care le știe: numerele până la zece și nein! Desigur că ar vorbi cu toți oamenii cu care ne întâlnim.
Nu-mi plac zăbrelele de la geamuri. Adică aceste jaluzele orizontale care cică nu trebuie ridicate că bate des grindina. Alte clădiri au geamuri mari și nu au “gratii”, cu siguranță grindina bate la fel peste tot, dar A. ia ad literam unele chestii. Și nu vrea să deranjeze. Nici eu nu-s genul care să se războiască cu regulile, dar aș prefera adevărul: acesta este design-ul blocurilor sau geamurile sunt foarte proaste, se sparg la o rafală mai puternică. Pe mine însă mă indispune fragmentarea peisajului, e ca un televizor vechi căruia ii apar des bruiaje orizontale și strică tot cheful filmului. Probabil la un moment dat nu le voi mai vedea, voi deveni imună sau blazată sau, pur și simplu, adaptată. Nu-s sinonime cum nici zăbrelele nu-s la fel de rele precum mintea mea care le vede așa. E clar că mi-am canalizat energiile negative înspre ele, nu?!?
A trecut o săptămână de Elveția. Nu mă dumiresc cum mă simt, tot confuză, tot obosită. De parcă ar fi pe alt fus orar sau clima ar fi foarte diferită de cea a Brașovului. Dar clima e cam la fel exceptând umiditatea crescută. Sau e doar o aparență pe care organismul o percepe dar nu mi-o traduce, așteaptă să mă prind singură. Cert e că mi-e mai tot timpul frig și simt nevoia de baricadare în casă (deși nici înăuntru nu stau în tricou).
Plimbări au fost zilnic, dar nu pot spune că „stăpânesc” geografia acestui Altstätten de pe Valea Rinului, atestat de prin anii 850 și cu aproape 11.000 de locuitori ce animă, fără prea mult tam-tam, case vechi și clădiri moderne deopotrivă. Spun fără tam-tam pentru că viața se întâmplă în liniște, nu pare genul de localitate unde să răsune muzica, să chirăie copiii, să ridice cineva tonul. Doar tractoarele trec uneori pe drumul principal huruind de parcă ar merge la arat. Probabil chiar merg.
Pe 25 decembrie, seara pe la 17, am dat o raită prin oraș să vedem luminițele de Crăciun și, pe lângă aprecierea bunului gust cu care se marchează momentul (atât decorațiunile amenajate de primărie, cât și cele private), am remarcat lipsa oamenilor. Foarte puțini pe străzi, dar restul? Ați spune: în case. Dar majoritatea luminilor erau stinse, case întregi stinse, etaje de-a rândul, iar afară era întuneric… Aș fi putut jura că e trecut de orele 23 sau 24, nu că urmează cina.
Prima alergare pe coclauri elvețiene a fost așa și-așa. Am așteptat să vină și cheful, nu doar să mă urnesc mental: hai că trebuie să te miști, hai că sigur o să-ți placă, doar e alergare, nu??! În Ajun de Crăciun nu prea era nimeni la plimbare, cei cu care m-am întâlnit erau la volan. Evident că ne-am salutat prin mișcarea capetelor. Ca la țară, ca în provincie. Decorul era liniștitor cu tot griul, cu toată umezeala, cu ploaia ce trecuse și ploaia ce urma să vină.
Senzația e de siguranță, nu latră câini (nici nu am văzut umblând creanga, iar singurii de până acum erau în curți închiși sau însoțiți, la plimbare), animale sălbatice nici atât, nici șanțuri nu sunt să te împiedici dacă nu ești atent (e greu să-ți rupi gâtul, e nevoie de străduință și pentru asta…). Pe de altă parte, aici îți lasă curierii coletele la ușă chiar dacă asta înseamnă uneori în plină stradă. Iar multe decorațiuni și ghivece nu sunt chiar ieftine să stea așa la drumul mare, dar totuși stau și nu le ia nimeni.
De când am venit încerc să fac poze, să documentez cursul zilelor, dar nu prea am tragere. Încadrările sunt mai proaste ca oricând, mai ales cele stradale. Inspirație nici atât. Îmi e dor de perioadele când fotografiam și scriam, când simțeam artistic de dragul sentimentului fără să-mi pese. Mi-am pierdut exercițiul pentru ambele, mi-am pierdut timpul. Asta nu are legătură cu granițele fizice, ci cu ale ființei mele care a rămas captivă undeva. Promit să îndrept lucrurile, la propriu și la figurat, dar trebuie să-mi amintesc cum să îmi pese.
Nu am vorbit încă cu vreun elvețian, asta dacă exclud salutările implicite: grüezi, hoi, hallo, grüezi mitenand (când sunt doi sau mai mulți, dar am observat că dacă sunt împreună cu Miruna primesc doar grüezi).
La capitolul socializare compensează Monica și Ștefan, prietenii noștri de aici care se străduiesc să ne ajute. Recunosc că am tendința de auto izolare și de stat în lumea mea. Am petrecut Crăciunul împreună cu împodobit bradul de plastic adus de acasă, cântat puțin colinde, stat la povești și desigur, la masă, care n-a mirosit a sarmale ci doar a „pomana porcului” (elvețian) cu ceva cartofi prăjiți, c-așa e când o iei de la capăt, bucătăria e prea mare și strictul… doar cel necesar. Sincer, de multe ori m-am întrebat dacă minimaliștii doar țin lucrurile îndesate în dulapuri sau chiar fac totul cu o furculiță (sic!).
Orașul îmi place, are un aer „fiecare cu treaba lui” care îmi convine. Și casele vechi și decorațiunile de orice fel îmi plac pentru că sunt atât de multe încât la fiecare trecere observ altceva. Probabil bunăstarea duce la chestia asta, să bibilești fiecare colțișor sau, poate învață asta din școală și toată lumea știe să meșterească ceva, fie că e vorba de pământ, lemn, metal, vopseluri etc.
Văzut de la geam însă, Altstatten mi se pare cam gri. E și anotimpul de vină, nu e cel mai potrivit pentru a începe o viață nouă, dar să zicem că nu arată rău pentru câtă ceață îndură. Poate că și așteptările mele erau cam mari. Îmi dau seama că nu răzbate prea mult entuziasm din această înșiruire de mărturisiri, însă voi citiți o dată, eu voi mai reveni aici. Pe mine (încerc) să nu mă mint. Și nu e vorba că nu aș fi happy sau entuziasmată de anumite chestii, însă probabil oboseala ultimelor luni e mai puternică. Pe de o parte nu era visul meu să plec din România, dar pe de altă parte ar fi de-a dreptul patetic să-mi plâng de milă că locuiesc în Elveția (wtf, asta ar fi culmea chiar și pentru mine!).
Fac adesea o paralelă cu plecarea în Canada și nu se compară. Acolo mă simțeam alienată, aici doar neechilibrată.
Privesc în curtea vecinilor: un țarc mic cu două găini negre, două porți de fotbal, două leagăne, un măr tuns cu „noduri” cum sunt mulți pomi pe-aici și un copac plin de resturile unei foste căsuțe, acum o mizerie dărăpănată ce curge gravitațional… foarte lent. Sigur nu cade în 2021. Scânduri și placaje de diverse dimensiuni și culori atârnă unele de altele, desprinse dar încă prinse, fără să mai inspire siguranță, ci doar urma copilăriei cuiva. Nu prea înțeleg cum pot coexista, aici, în această țară ultra civilizată, perfecțiunea caselor cu toate perdeluțele identice indiferent de etaj și acest coteț suspendat.
„casa” din copac… cu vedere spre Alpi 
curți îngrijite și, iarăși, Alpii 
pâraie… domesticite
Legat de 2021, abia îmi amintesc cum a început, parcă tot a stat sub semnul schimbării: va fi sau nu va fi. Ultimele luni au fost despre cei care pleacă și cei care rămân, despre bagaje, despre planuri, despre stresul inevitabil. Uneori, am reușit să evadez pe munte și să fac terapie cu prietenii 🙂 Am mai evadat și în alergare adunând 900km anul acesta – foarte puțin – asta incluzând cele două concursuri de câte 38km (Brașov Marathon și Ciucaș The Ridge) și Brătila SkyRace de 48km pe care l-am și câștigat, dovada că nu cantitatea contează, ci sufletul care se aliniază la start (dar totuși!). Asta îmi amintește să vă transmit că, momită de Ștefan, m-am înscris la prima cursă aici în Elveția: o cursă locală în satul vecin, dar și campionat național de atletism, de doar10km, pe asfalt. Sper să mă motiveze să alerg mai des, să… orice.
Pentru 2022 mi-am propus foarte puține lucruri că oricum tot ce mi se va întâmpla e nou. De fapt, nu m-am gândit așa departe. Momentan încerc să mă aliniez psihic cu noua situație, să mă adaptez, să mă agit constructiv. Munții sunt aproape, restul trebuie să-l fac eu.
P.s. Promit ca următoarea postare să fie pe alt ton. Poate despre o plimbare pe-aici prin zonă sau cele trei-patru jurnale restante de-acasă. De-acum o lună, dar parcă de-acum un an: Iezer, Crai, Postăvaru, Bucegi…
Abia așteptam postarea asta, eram curioasa sa citesc primele impresii din Elveția😉. Nu ma așteptam sa mai pleci după episodul Canada și cât dor ti-era atunci de țara, de Carpați, de prieteni… Dar intr-adevăr Elveția nu e Canada. E aproape, nu e așa diferit totul. Și ai Alpii! Nu-s ei Carpații tai dragi, dar sunt munții. Și ce munți! O sa găsești tu un fel de echilibru intr-o zi, măcar parțial, pentru liniștea ta sufleteasca. Spor la toate! Sa fie o mutare cu noroc! Felicitări pentru căsătorie! Sa fiți fericiti in continuare!
Mulțumesc Larisa pentru urări! Cât despre mutat, nici eu nu mă așteptam, nu-mi doream, dar se pare că viața e mult mai complexă, nu se rezumă la așteptări și dorințe ci la decizii inconfortabile.
Evident că e greu la început, nu e ca și cum aș fi în vacanță, nu mă pot seta pe gândul ăsta. Dar da, munții au fost un factor care au ajutat mult la acceptarea / luarea deciziei.
Să fie într-un ceas bun (elvețian) toate evenimetele personale din 2021 și toate ceasurile bune în 2022!
Mulțumesc frumos, 2022 să fie cu sănătate și bucurii și dvs! Noi, ne vom descurca, suntem tineri și n-ar trebui să ne văităm de toate cele 🙂
Bravo pentru curajul vostru să o luați de la capăt.
Eu m-am întors în România din Canada de prin august şi m-i se pare grotesc aici, chiar comparativ cu Canada.
Luați-o uşor, nu vă grăbiți cu concluziile despre Elveția.
Mult noroc să aveți şi aşteptăm postări din Alpi.
Casă de piatră şi la mulți ani!
Mulțumim Mihai! La Andrei n-a prea fost nevoie de curaj, el și-a dorit și-a demarat nebunia asta, dar la mine s-a lăsat cu multă perpelire…
Elveția e frumoasă, e ultra civilizată, e curată și dichisită, e estetică, cu mult bun gust și, cel mai important, are munți încotro privești.
Dar România rămâne Românie, cu bune și rele, România e familia. Că are multe defecte și „te ia cu capul” e parte din pachet.
Casa de piatra si mult noroc in noua viata !
Stiu ca viata intr-o tara noua nu este usoara chiar daca Elvetia nu este Canada si poti totusi veni des in vizita in Romania. Insa sunt convins ca o sa va adaptati. Din simpla curiozitate – ce v-a facut sa alegeti Elvetia si nu o alta tara (sa zicem Austria) ?
@Mihai: De curiozitate ce anume ti se pare grotesc in Romania? Te intreb pentru ca anul trecut cand iti citeam postarile pareai foarte dornic sa te intorci.
Mulțumim! Trebuia să fie o țară cu munți și în s-a concretizat mai repede jobul… Austria era și ea pe listă. Altfel, nu îmi e ușor. Mental mai ales 🙁
Felicitari si Casa de Piatra!
Am venit in Kronstadt 3-4 zile, in Poiana full, cand cobori stai 30 min sa treci de Schei, la patinoar full, parcarile full, Piata Sfatului si terasele full, si asta spre ora 22.
Eu zic sa-ti lasi loc de revenit pe-aici :).
Dar am loc de revenit, Alin, dragul meu Răcădău e mereu acolo mult mai liber și doar accidental turistic 🙂
Mulțumim pentru gândurile bune!
Acum e mai greu, dar când o să poți umbla prin Alpi însă se mai compenseze.
Foarte bine că te-ai înscris, caută și curse de trail pt la anul
Mda, e cam greu, e și un anotimp „păcătos” care m-ar fi deprimat și în Brașov, dar aici??! Acum văd că o dau și din lac în puț, adică de la oboseala acumulată am trecut la o răceala de-aia neaoșă cu ținut nasul în batistă non–stop 🙁 Am dat două alergări și după fiecare m-a durut gâtul, iar după goneta de ieri e și mai rău. Probabil umiditatea, aerul, alte nații de virusuri, acomodarea nu e doar psihică ci și fizică.
O să mă înscriu, poate reușesc să particip și în Ro la vreo cursă, să-mi fac un calendar și cu vacanțele de la grădiniță și cu ce-o mai apărea.
Mulțumesc pentru încurajare!