[Drumeții cu copii] Lacurile Suretta

În familie, drumețiile cu un copil de cinci-șase ani nu sunt lucru ușor, mai ales când compania e asigurată doar de adulți iar întrebările de ce? sunt adesea justificate. Adevărul e că noi părinții ne dorim să mergem pe munte, iar pentru copii e benefic din multe puncte de vedere chiar dacă ei se opun uneori și e ok că o fac, în definitiv își exprimă sentimentele care nu trebuie să ne satisfacă orgoliul. Miruna spune de-acasă că ea nu vrea să meargă pe munte, dar în timpul sau după drumeție exclamă „mulțumesc mami și tati că m-ați adus aici!”. Cam așa funcționează relația cu muntele la vârsta aceasta 🙂 Iar lacurile Elveției au meritul de a impresiona aproape instant copiii, cele alpine chiar mai mult decât cele de la poalele Alpilor.

Dar uite că s-a întâmplat o drumeție perfectă în familie, datorată potecii predominant stâncoasă, continuu interactivă, traversată de numeroase pâraie, ce i-a menținut interesul Mirunei mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Urcarea a mers șnur, cu priveliști spre vârfuri de 3000m, iar lacurile Suretta aflate la 2200m (Under- și Ober- Surettasee) sunt destul de spectaculoase înconjurate de împărăția stâncilor de toate mărimile.

• Duminică, 30 octombrie 2022, Surreta – subgrupă a Alpilor Platta/Oberhalbstein 
• Traseu: Isabrüggli (1767m, în direcția Pasului Splügen) spre Under- și Ober- Surettasee (2263m) și retur.
• Date: 7km, 500m+, 3h45min, strava
• Trupa: Andrei, Claudia și Miruna (aproape șase ani)

Câteva gânduri

Am avut dintotdeauna o apreciere deosebită pentru oamenii care împărtășesc experiențele lor. Și nu doar pentru că am un blog din 2008 cu peste 250 de jurnale detaliate cu ture montane, ci pentru că e un act de altruism să dai mai departe ceea ce ai primit de la natură, să oferi informații pe care le-ai „cules” oricum de undeva, de la cineva.

O astfel de persoană este și Wendy de la care a pornit ideea acestei ture. Ea, ca atât de mulți alții, ar fi putut să nu pună poze pe strava sau pe facebook, iar eu să nu văd un peisaj ce m-a cucerit instantaneu, cu zade galbene, lacuri alpine și lespezi ca de Retezat. Ea a fost generoasă și a pus poze, un gest atât de simplu, dar care iată, ne-a generat o experiență și amintiri frumoase.

Și mi se pare deja paradoxal că într-un așa mare flux de rețele sociale, tot crește cultul personalității și tocmai informația e cea care se împuținează…

Povestea turei

Revenind la plimbarea noastră, prima parte a potecii e o continuă curbă de nivel, dar încă de la început e destul de accidentată, ca mai apoi să devină și destul de lacustră, mai mereu fiind un firicel de apă ce o traversează pe lat sau… pe lung. Țopăiala din piatră în piatră place oricărui copil, astfel că nu am avut parte de întrebările clasice „cât mai e?”.

Cum zada (larice, Larix decidua) alături de mesteacăn, e unul dintre copacii mei preferați, să mă bucur de galbenul și portocaliul acelor căzătoare mi-a mers drept la suflet. Deși este un conifer supus itemperiilor vremii pe munte, m-a impresionat de când i-am observat prezența cu delicatețea acelor și a micilor conuri, cu pierderea acelor toamna într-o explozie aurie ca mai apoi, primăvara, să înverzească într-o nuanță inconfundabilă de verde crud, cu crenguțe fragile, atât de catifelate la atingere!

În apropierea pragului căldării glaciare, atât apele cât și lespezile s-au îndesit și peisajul a devenit de-a dreptul alpin. Mi-a amintit de Retezat doar că vârfurile de 3000m din jur, deja înzăpezite, și adâncimea văilor, au translatat destul de mult scara peisajului.

Eram nerăbdători să vedem lacurile, dar și vântul și răcoarea înălțimilor ni s-au alăturat. Aproape că nu-mi venea să cred că facem împreună o drumeție la altitudine, iar în Alpi asta va fi tot mai des posibil pe măsură ce se mărește și pasul Mirunei.

Primul lac Unter Surettasee (2193m) e undeva în dreapta potecii. Nu are culoarea de verde-smarald a lacurilor în care se scurg ghețarii, ci de clasic lac alpin, fost glaciar, cum sunt și cele de pe la noi din Făgăraș sau Retezat. Nu am mers la el pe ideea de-a nu întrerupe ritmul constant al urcării, plus că la coborâre urma să avem același traseu. Și nici nu era potecă, ci un „covor” de cataroaie pe sub care curgea apă 🙂

Pentru următorul lac am mai urcat un prag și aici priveliștea chiar a fost uau, Ober Surettasee (2266m) fiind mult mai mare și de un verzuliu ce se asorta perfect cu lichenii de pe lespezile mari ce-l îngrădesc. Vârful Surettahorn (Pizzo Suretta) de peste 3000m domină peisajul, iar crestele zimțate impresionează negreșit.

Ne-am căutat un loc cu soare, dar ferit de vânt la adăpostul unui cataroi de pe malul lacului și ne-am ospătat cu sandvișuri, ceai și dulciurile mult așteptate. Există și ceva casă/refugiu privat pe malul lacului (închis, dar a cărui bancă însorită era mereu ocupată de drumeți) și o barcă lângă care un panou anunța că o poți folosi pe propria răspundere. De-altfel, mai erau și alte panouri care anunțau că pescuitul e posibil pe bază de permis.

Cu toate că mi-am imaginat pentru o secundă agitația de pe timpul verii, cu zeci de grupuri fiecare cu picnicul său, cu temerari scăldându-se, locul era incredibil de curat, fără ambalaje „scăpate” printre pietre.

După o vreme, frigul ne-a convins că trebuie să ne punem în mișcare. Ar exista variante de circuit, dar noi fiind cu Miruna, am preferat întoarcerea pe aceeași rută, mai ales că priveliștea e destul de spectaculoasă cât să nu ți se pară că se repetă ceva.

Pe coborâre, în dreptul lacului Unter Surettasee am observat și singura porțiune dreaptă și foarte fină a potecii, de maxim zece metri, o s-o remarcați cu siguranță în calupul de fotografii, atât de evidentă e 🙂

Pitica a început să dea semne de oboseală, dar mi s-a părut absolut normal pe o potecă continuu tehnică unde coborârea îți ține mereu privirea în jos. Astfel că pauzele au fost mai dese ca pe urcare și au început să apară primele întrebări despre cât și până unde. Era și timpul.

Am ajuns la mașină cu sentimentul că nu mi-aș fi putut dori mai mult de la această tură și cu dorința de a-i repeta „rețeta” care o animă și pe Miruna: pornit de la șosea de la o altitudine suficient de mare încât peisajul să fie cu adevărat alpin, stâncos, iar ținta să fie un lac sau o cabană. Se pare că pădurile sau pajiștile veșnic verzi o cam plictisesc. Deocamdată.

Sper să-i insuflu dragostea și aprecierea pentru toată natura, pentru tot ce înseamnă munte, nu doar pentru partea spectaculoasă și nu doar pentru sporturile pe care le putem practica, iar asta mi se pare un lucru cu adevărat greu într-o lume atât de avidă de… performanțe.

Povestea în imagini

Pentru final am păstrat un colaj video în care am încercat să surprind puțin din atmosfera pe care pozele nu o pot reda. Nu e filmatul specialitatea mea, însă nici nu o fac pentru „popularitate”, ci pentru că aceste scurte crâmpeie devin în timp amintiri prețioase.