Mini aventuri în Alpstein. Prima întâlnire cu ibecșii

O marmotă m-a fluierat răstit de undeva de sus și, privind instinctiv în jos, am văzut patru-cinci funduri blănoase fugind sincron la vale. Am tresărit, căci eram cu ochii după ibecșii împrăștiați pe versant și care au continuat să pască neperturbați, dar și pentru că mă obișnuisem cu marmotele de dinainte, ce nu m-au perceput ca pe o amenințare. Ghemurile de pluș s-au oprit, m-au verificat, după care, una câte una, au dispărut în grohotiș. Am revenit la ibecși, urma să trec la câțiva metri de cei de la marginea turmei, iar senzația nu semăna cu întâlnirea unei capre negre.

Primul (meu) ibex, de-a dreptul rotofei, cu o blană scurtă pe burta gata să plesnească, păștea sonor, de parcă nu mai văzuse iarbă verde. Ochii aminteau vag de cei ai unei căprioare, dar coarnele lungi alungau orice asociere cu ciutele sau caprele negre, ci mai degrabă cu berbecii. Mi-am văzut de poteca mea, el de iarba lui, și uite așa am tras pripita concluzie că ar fi niște blajini.

  • Sâmbătă, 19 august 2023, Alpstein
  • TraseuSax (480m+) – pasul/șaua Saxerlücke (1650m) – pasul Mutschensattel (2069m) – cabana Zwinglipasshütte – pasul Altmasattel (2368m) lângă vârful Altmann (al doilea din Alpstein) – Bollenwees / Lacul Fählensee – pasul Saxerlücke – Sax.
  • Date: 25.5km, 2270m+, 5h30min, strava
  • În alergare sau hike, negociat cu ibexul, mânat vacile, răzbit prin întuneric: Claudia

Am pornit la drum la ora 16 după amiază, o oră neobișnuită după orice standard al unei zile de weekend, când omul se urnește mai de dimineață. Dar eu am avut nevoie de mai mult timp să mă motivez. Drumul cu autobuzul mi-a luat vreo oră, pentru că nu am avut unul direct, iar așteptarea de 15 minute în 30 de grade la umbră nu mi-a curmat defel entuziasmul.

Mare noroc cu poteca din Sax care se strecoară pe ulițe umbroase, evitând șoseaua, până când ajunge în pădure. Nu m-am întâlnit cu nimeni, dar mă așteptam să fie mulți pe coborâre, mai ales de la parcarea Nassel în sus. Mersul hotărât, la bețe, a fost alternat cu pauzele firești de mâncat mure; vara trebuie savurată că e totuși scurtă. Cum nu era prima mea urcare pe acest traseu, relaxarea era deplină.

Sus, în Pasul Saxerlücke, aveam să intru pe un traseu nou și spre o zonă nouă din Alpstein, aceea a înălțimilor. Cu fiecare metru în altitudine, peisajul se vedea altfel, de-mi venea să fac poză după poză (aveam însă nevoie să-mi conserv bateria – am observat că aplicația transportului în comun, SBB, mi-a consumat la dus vreo 17%, cam mult…).

Muntele arăta minunat și poteca încă destul de umblată, inclusiv de oi, lucru ce avea curând să se schimbe. Când am ieșit din ultimul țarc electrificat, al oilor răspândite de-altfel pe tot muntele până la stâncării în stânga și-n dreapta, am simțit pentru prima oară de când merg în Alpstein că e punctul unde începe „sălbăticia”. Că s-au terminat stânele și pășunile. Dar per total e chiar relaxant să umblu singură fără temere de câini (chiar dacă e posibil să fie și aici pentru adunatul oilor).

Entuziasmul creștea știind că mă apropii de culmea de la două mii de metri, aproape că alergam, iar priveliștea nu m-a dezămăgit, tot mai multe creste și vârfuri arătându-se, din Alpstein și până-n pâcla orizontului. Dar greu tare de privit din mers, poteca fiind destul de sinuoasă, printre calcare și dâmburi înierbate.

Câmp de lapiezuri, dar mai ales doline, care mai de care mai adânci și de manual (cu forma clară de pâlnie), unele suficient de mari să le vezi, altele doar cât să te-nghită… Căci spre deosebire de majoritatea Alpilor care au la bază granitul, în Alpstein e despre calcar și relief carstic, iar cele trei lungi creste paralele sunt de-a dreptul impresionante.

Nici pe aici nu am întâlnit pe nimeni, era o senzație ciudată să știu că e sâmbătă, soarele-i sus și muntele pustiu, parcă doar al meu. Pe de altă parte am realizat că estimarea de-acasă va fi grav depășită – speram să alerg mai mult pe sus, îmi imaginam că-i un „platou”, și nu că-mi dau efectiv cu stângul în dreptul.

Pe coborârea spre o cabană foarte discretă (Zwinglipasshütte), la care am zărit mai întâi fumul ieșind pe coș, am avut parte de primele marmote. Erau foarte multe, unele se ascundeau, altele nu, iar găurile erau prezente inclusiv pe lângă potecă.

Partea bună când pleci la amiază pe munte și urci versanți estici, e că te bucuri de umbră. Asta a contat căci și apa se împuținase, după ce la cabană am avut o reținere să intru să-mi cumpăr (țeava de lângă avea robinetul demontat, de-altfel așa erau și cam toate adăpătoarele, fără robineți – să nu pleci cu cheia franceză după tine?!?).

După încă o porție de relief carstic cu doline care mai de care, picioarele erau deja obosite, dar mintea încă se minuna cât de tehnic poate fi muntele acesta și cât de pustiu totodată. Pe urcarea în serpentine care ducea la ieșirea din căldare, am început să zăresc și mai multe marmote, de data asta sperioase, dar și ibecșii, undeva sus. Oare fug până ajung la ei?!?

Și au stat, ba chiar m-au ignorat, iar lucrurile s-au petrecut ca în primele două paragrafe ale acestui jurnal. Am trecut calmă, am făcut ceva poze și un video de trei secunde, dar fără să mă opresc, admirându-i cât de frumoși sunt.

Am ajuns la indicatoare, iar din cele trei trasee, zăream clar doar două, unul în stânga spre Saentis și altul în dreapta spre Altmann, ambele cu bandă roșie. Cel spre sud, cu bandă albastră, mergea oficial pe o creastă pe care eu una n-aș călca fără coardă. Nici nu se vedea clar pe unde e „poteca”, probabil au uitat să menționeze că se „călarește”.

Aici am întâlnit un cuplu venind dinspre Saentis, și care, spre surprinderea mea, a luat-o drept în sus, pe iarbă. M-am gândit că se duc spre vreun vârfuleț intermediar, dar mai târziu aveam să aflu și de ce.

Pe curba de nivel spre Altmann, singura potecuță lină și bună de alergat după mult timp, trona un ibex. Mascul, ca majoritatea de-altfel (greu de ratat detaliul fiziologic, dar am citit ulterior că ibecșii chiar stau în grupuri separate, masculii de femele, așadar turma întâlnită de mine era una exclusiv masculină; femelele au coarne mult mai mici).

Ibexul păștea neclintit pe măsură ce mă apropiam, ba chiar și-a întors capul spre mine, încetând să mai pască. Cum aveam bețele, le-am îndreptat ușor spre el și i-am vorbit încet: hai, căproiule, fă-mi loc! Nimic. Apoi l-am fluierat, nu mă întrebați de ce. Nu tare, cum m-a „înjurat” marmota pe mine, dar clar l-a deranjat, pentru că a scos un răget (probabil marmotele l-au făcut alergic la sunetul ăsta). Moment în care toate perechile de coarne de pe versant s-au ridicat și s-au uitat la mine. Ptii, drace! Erau vreo cinci metri între noi și evitam contactul vizual, dar pot să confirm că n-avea priviri galeșe de căprioară! Am șșșit calm, ca unui bebeluș – asta pare să meargă față de fluierat, și-am privit înapoi cu intenția să dau ușor cu spatele. Cuplul mă privea de pe culme – așteptau deznodământul?!? Oare asta evitaseră, să traverse prin turmă?!? În final, înțeleptul a cedat și a coborât din potecă. Celelalte capete s-au aplecat spre iarbă. Am trecut cu tot respectul cuvenit și am răsuflat ușurată.

*

Ajunsă în mica șeuță Altmasattel, mă uitam ca vițelul la poarta nouă la „poteca” pe Altmann. Un perete aproape vertical pe care, undeva pe la mijloc, abia se mai zărea vopseaua roșie a marcajului. Nici măcar albastru?!? L-am scos instantaneu din ecuație, nu am simțit nevoia să-mi flutur steagul pe un cataroi cu cruce, mi-a cam ajuns aventura cu ibexul.

Și, ca fapt divers, în seuță, care are câțiva metri pătrați, nu exagerez, pur și simplu e ca un pârleaz, cât să treci de pe un versant pe altul, era un al doilea ciudat de pe munte, după mine, alergătoarea singuratică. Un tip, la bustul gol, transpirat tot, ce căra pietre de lângă perete până lângă stâlpul cu indicatoarele. Acolo avea un sac de bivuac aranjat ca de somn și-și făcea o mică cazemată împrejur. Și el era surprins de apariția mea, tot uitându-se înspre potecă, așteptând să apară vreun însoțitor.

Coborârea avea să fie o surpriză, partea de sus e aproape ca o via ferrata. Mi-am strâns bețele ca să mă pot folosi ca lumea de mâini și am început să cobor cu atenție. Nu mi-am permis prea multe gânduri creanga, dar inevitabil mi-a trecut prin cap că planul de acasă e deja foarte întârziat și o să mă prindă noaptea pe munte.

Și chiar dacă cablurile s-au terminat la un moment dat, poteca tot tehnică a rămas, ba chiar și destul de periculoasă, unele doline și găuri fiind fix pe lângă ea. Nu-mi imaginez cum se trece pe-acolo când e zăpadă, și sunt parțial sau de tot astupate, chiar nu… Cu genul acesta de pericole nu m-am mai întâlnit pe munte.

Și cum vedeam eu culmile tot mai slab luminate de soare, așa vedeam fundul văii încă foarte jos. Și nu-i vreo Valea Cerbului să poți să alergi. Pentru câteva clipe mi-au trecut prin fața ochilor toate potecile alergabile din Carpați… În fine, nu-s omul care să se descurajeze, după multe coborâri la viața mea, muntele e munte și mai bine caști ochii decât să te vaiți. Cu ideea asta, am menținut un ritm destul de alert de mers, zbughind-o la fugă de fiecare dată când aveam noroc de zece metri liniari.

Când am dat de țarcul de vaci, mi-a trecut prin cap că urmează o nouă „distracție” cu animale. După trecerea prin primul ciopor, m-am convins să remontez bețele și să mă mișc moderat, unele având tendința să alerge și ele (sic!).

Punctul culminant, când nu mă mai așteptam, a fost fix pe poteca de pe lângă lacul Fählensee. Aici erau vreo trei-patru, cu coarne, important de spus, că nu toate au coarne, și nu aveau nici o intenție să se dea din potecă. Haida, ha! cu bețele după ele, vreo două s-au dat rapid, dar ultima, mai bătrână și cu ugerul strâns, a început să-ntoarcă capul spre mine și să-mi dea ocheade. Cunosc genul acesta de vacă, doar am crescut la țară, așa că i-am zis ferm destule Geh! Geh! până a urcat pe versant, de unde a continuat să mă inspecteze. Și s-a înserat între timp.

Am ajuns la cabană, terasa era plină de oameni. Din corespondența cu Andrei nu-mi reieșea care autobuz/telecabină/tren circulă cel mai târziu, chestie importantă: gonesc la vale sau mai urc o țâră?!? Între timp am luat o Rivella (merge la efort mai bine decât cola), că deja îmi era foarte sete, pierzând câteva minute bune căci nu mă servea nimeni, mă ignorau toți chelnerii (clar nu mă înscriam vizual în atmosfera relaxată de acolo…).

Și pentru că cel mai scurt drum e cel știut, am început urcarea în Pasul Saxerlücke, care nu e foarte lungă, dar care avea o miză mai tare ca orice segment de strava: să câștig minute de lumină. Pentru că frontala, aceea de nelipsit din orice rucsac, fie că-i drumeție sau alergare, era pe raft în debara 🙁

În pas am făcut pauză cât să scot sticla de rivella pentru o dușcă cu bule. Un cuplu termina de aranjat cortul și, cel puțin tipa, se uita la mine ca la o ciudățenie. Cât urcasem și aveam vedere la alte trasee, nu se vedea nici o frontală pe nicăieri, oamenii pur și simplu erau retrași, care la cabană, care la cort gen bivuac ca acesta, care demult coborâți la mașini.

Cursa contra întunericului a început cu toată priceperea strânsă în anii de mers pe munte și de alergare. Și mai ales, cu tot calmul mental. Bateria telefonului era pe la 37% și am plănuit să aprind lanterna în ultima clipă, când va fi musai nevoie.

Știam că ochii se pot adapta destul de bine la lumina slabă, mai ales dacă nu sunt expuși la altă sursă artificială, așa că am băgat telefonul și m-am concentrat la „potecă” și obstacolele sale. Și deși port ochelari pentru miopie, nu am simțit că mă mișc mai greu decât pe lumină bună. Obișnuința alergării montane înseamnă și o analiză vizuală rapidă a terenului, privind în avans cu câțiva metri și nu la picioare. Iar poziția corpului e relaxată și totodată pregătită de cădere, iar nu rigidă, de bibelou.

Mă temeam de intratul în pădure. Nici lună nu era pe cer și nici ochii mei de bufniță. Am înaintat totuși destul de mult, de mare ajutor fiind cunoașterea potecii. Însă la un moment dat, s-au terminat calcarele pe care țopăiam și care se vedeau gri-albicios într-o gamă de nuanțe de la gri la negru. Partea bună e că eram calmă și nici nu aveam de ce să mă panichez, având de toate (mai puțin frontală): resurse fizice, rivella la jumătate, noaptea caldă, iar animale sălbatice…. nu din cele care să mă sperie.

A trebuit să aprind lanterna telefonului și am trecut la planul B: fuga – lumina nu trebuia risipită, să nu descarc de tot bateria. Și dacă până atunci, pe întuneric, am mers rapid, trecerea la goană a intrat perfect, ca după odihnă. Am ajuns curând la forestier unde a prins bine lumina căci există acele șanțuri metalice transversale de scurgere a apei, un pericol mai mare ca rădăcinile, că-ți poți bloca vârful piciorului acolo.

La parcarea Nassel începe asfaltul, dar susurul apei mi-a pus frână. Am umplut un flask cu apă rece și am reluat fuga la vale. Nu-i spun alergare pentru că sunt două lucruri distincte; eu care am cunoscut mai întâi fuga și apoi alergarea, le percep diferit, atât mecanic cât și psihic. Și la fugă sunt net mai bună 🙂

Nu mai era cazul de scurtături prin pădure, așa că am luat la rând toate serpentinele drumului. Luminile primelor case au fost îmbucurătoare, dar și moment de răscruce: dacă nu mă orientez ok prin rețeaua de drumuri, nu o să nimeresc stația de autobuz dorită.

Ca să vă scutesc de deznodământ, pe când ieșeam la strada principală și mai aveam zece metri până în stație, venea și 411. Am întins brațele, cu bețele în prelungirea lor ca o pasăre bezmetică, autobuzul a oprit, iar eu am sărit înăuntru. Am intrat repede în aplicație să-mi iau biletul. 21:48. Baterie 21%. Well done, Claudia. Dar data viitoare, te rog eu, nu mai uita frontala! Și o baterie externă. Și minim o extra oră adaugată estimării de-acasă.

Epilog. După câteva stații, numai bune de tras sufletul, am coborât să schimb autobuzul. În timp ce așteptam, în stația goală, într-o liniște absolută cum e prin Elveția chiar și ziua adesea, am făcut stretching. Pentru corp, dar mai ales pentru minte. Nu plănuisem o așa aventură sau, mai bine zis, o succesiune de mini aventuri; dar ce tură faină a ieșit!

Iar Alpstein-ul, la a douăsprezecea noastră întâlnire, mi-a arătat, la fel ca ibexul din potecă, că lecțiile muntelui nu se termină niciodată. Povestea s-ar fi scris oricum ✍️

4 Comentarii

  • Mie mereu mi s-au parut fascinante animalele salbatice. Au un soi de libertate pe care noi oamenii am pierdut-o. Cand eram mic ma gandeam ce norocoase sunt vacile ca nu trebuie sa mearga toamna la scoala.

    • Ibecșii, deși sunt sălbatici, nu se retrag la trecerea omului, ca oile, și nu zbughesc la fugă precum caprele negre (în Alpstein, au fugit de fiecare dată când le-am zărit). Probabil cei întâlniți de mine nu au prădători (râși, lupi, acvile), braconieri nu sunt, turiștii nu sunt agresivi etc. și atunci prezența orișicui le e indiferentă.
      Și sunt și destul de falnici, deși nu-s cerbi 🙂
      La animalele sălbatice, libere și fericite, aș adăuga și pisicile din Elveția, cred că nu există să aibă trai mai liber: vânează pe pajiști toată ziua, nu au prădători (câini nu umblă liberi, doar în lesă), dar în același timp au și case/stăpân unde trag seara sau când au ele chef 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *