Cred în vise. Cred că visele sunt acelea care ne definesc, care ne construiesc sufletul. Un om fără vise e o barcă abandonată în port şi pe care doar rugina şi valurile o mai macină.
Visele au tot felul de chipuri şi pretenţii. Unele vor muncă, investiţii de tot felul, altele doar răbdare, dar astea sunt cele sofisticate. Cele mai greu de împlinit vise sunt acelea care nu mor. Care s-au născut o dată cu noi şi care ne-au purtat încă de dinainte de a şti noi că sunt vise.
Visele care nu mor se năruiesc în schimb. De o mie de ori se năruiesc peste noapte şi renasc în zori. Sunt cele în care nu mai vrei să crezi, pe care le renegi, le arunci, le blestemi, dar care se întorc şi te însoţesc mergându-ţi înainte sau în urmă.
Cu timpul ajungi să le conştientizezi şi să le laşi în voia lor. Le accepţi, le ajuţi, le alimentezi, le ajustezi. Vor muri odată cu tine şi asta te alină cumva. Dacă se împlinesc, sufletul ţi se împlineşte. Dar cu fiecare năruire sufletul îţi mai moare puţin şi nu pot să nu te întreb vis al meu, dacă va veni şi clipa noastră, va mai fi vreo fărâmă de suflet de împlinit??!…
Zilele trecute ma gandeam ca atunci cand murim luam cu noi absolut tot ce ne defineste. Si chiar daca prin maxim 7 persoane speranta de viata se prelungeste putin – cel mult vreun an jumate – pe urma murim de-a binelea. Chestia e ca n-am ajuns la nicio concluzie…