Nu știu cum am reușit azi să mă trezesc și să merg, după o amânare de două săptămâni, la doctor. Proastă inspirație! Aleg Spitalul Universitar, mă prezint la ambulatoriu, am trimitere, am analizele gata, recepționera e drăguță, iar „înainte pe hol și la dreapta” e destul de simplu de îndeplinit.
Doctorul mă poate primi după 10 și e abia 8.30. Perfect! Sunt prima la ușă. Daaar, iese asistenta, mă ghicește din droaia de pacienți cu bandaje pe față (cabinetul de Nefrologie e peste „stradă” de cel de reconstrucție facială și alte petice), îmi ia trimiterea și-mi zâmbește cu subânțeles că se poate rezolva mai repede de 10. Perfect!
Pentru prima oară în viață stau la ușa unui doctor și mă întreb dacă nu cumva a sosit momentul să dau și eu șpagă. Parcă simt că și merită. Daaar, trag cu ochiul în porfofel și drace! am doar 14 lei (roni din ăștia, 140.000 de-aia vechi). Am uitat să scot bani și sigur nu pot plăti cu cardul la buzunarul… doctorului. Am bonuri, tocmai le-am primit! Aproape că mă apucă chicotitul la gândul că aș putea da șpagă cu bonuri. Ar fi genial să pot face asta. Dar câte să dau, 5 sunt puține, 10 sunt multe… ohooo, 80 ron e mult, chiar și pentru un halat!
Nu pot să mă abțin din râsul tâmpit care mă încolțește și care îmi deformează colțurile gurii, dar o țin încleștată ca să nu hohotesc de-a dreptul, mai ales că fețele deja mirate ale unor bandajați îmi stârnesc și mai mult imaginația. Oooook, respiră! îmi spun și iese și asistenta.
Asistenta, drăguță până la Dumnezeu de parcă aș plăti consultația ca un fraier, dar eu sic! am trimitere de-aia roz, mă cheamă la ușă, îmi dă o foaie și apoi mă roagă s-o urmez. Nu înăuntrul cabinetului, ci pe holuri. Abia mă țin după ea, evit un biet bătrân care stă în drumul meu ca o popic, mă pierd deja pe-acolo, cum naiba mă întorc??! ce contează! ține-te bine! și mă lasă în fața unui alt hol, unde e frig și întuneric și-mi spune: etajul 13, A2, doamna X.
Repet după ea de trei ori, și când crede dumneaei că a priceput bezmetica de mine, mă abandonează. Și să nu uit. Îmi spune:
– Când cobori, neaparat treci pe la mine să-mi lași… foaia. Și iar zâmbește drăguț.
Eu înaintez și chiar mă apucă chicotitul: vin, sigur vin, cu tot cu bonuri!
Găsesc zona aia cu lifturi și mă cam apucă groaza. Lifturi pentru etajele pare, pentru etaje impare, pentru doctori, pentru asistenți. Nici nu știu pe care să apăs și trec vreo 10 minute până să urc într-unul. La 13… cobor ultima. Liftiera e o femeie bătrână și cocoșată. Viața ei îmi pare atât de… ciudată. Stă toată ziua în cutia asta de aluminiu.
– Ce e? mă întreabă ea. Și eu clipind cu întârziere îmi dau seama că mă holbam la ea și îi răspund ca să zic ceva
– Emoții… ca la doctor și biata de ea mă privește cu o milă de m-a apucat și pe mine mila de mine (de parcă era și greu să nu mă apuce…).
Iată-mă la etajul 13. Aici, cam liniște, dar uite o săgeată cu A2. Înaintez, mă simt aproape de izbândă, dar de-abia acum începe aventura. Holurile se ramifică, par goale, e liniște (eu credeam că la spital mai mereu urlă o asistentă pe culoare sau în vreun salon și astfel știi de unde s-o iei). Cum merg eu așa plină de curaj, încep să trimit câte un ochi spre fiecare ușă deschisă.
Să fiu scurtă: prima imagine – o burtă mare, umflată și goală cu niște furtunașe ce plecau de sub ea. Altă imagine, infirmiera cu o tavă cu chestii, majoritatea fiole cu sânge și urină și un pacient, pe un scaun, cu spatele spre mine. Femeia începe să umple o fiolă din brațul bărbatului și eu mă uit ca tâmpita așteptând să termine. Umple trei fiole, apoi se uită la mine, eu mă uitam la tava aia că mă hipnotiza și o întreb de doamna… cum îi spune… X.
– Nu-i aici, zice, și plec.
Apuc pe un alt hol și refuz să mai privesc spre saloane deși tot mai prind câte o ploscă… Am uitat să vă spun, dar sunt la secția de Nefrologie, cea cu probleme de rinichi, dialize și de-astea care au toate treabă cu lichidele… și pietrele. Termin de explorat holul, nici urmă de X, sunt desumflată toată, daaar, mai am o scăpare. Mă întorc la lifturi unde am văzut eu un fel de… recepție. Aici asistenta șefă de pe secție îngurgita un pateu în cabinetul dumneaei și îmi confirmă:
– X nu-i aici. (și nu mai adaugă nimic că doar mânca femeia)
Mă întorc la lifturi (da, așa am scris eu de două ori, că de două ori m-am întors) și dau de o tinerică asistentă cu zâmbet și stetoscop de gât (toți prin spital au din ăsta, dar nimeni nu se oferă să mă asculte și pe mine, nu știu de ce îl poartă, cred că au ascuns mp3-ul în el), așa, și asistenta îmi spune:
– X e aici, are un fel de cabinet în spate.
Buun! Trec glonț pe lângă cabinetul asistentei șefe de nu apucă să mestece ce are în gură și ajung în spate unde altă asistentă drăguță mă primește și mă invită să iau loc. Eu aproape că-mi mângâi geanta ca în Nea Mărin Miliardarul, doar că înăuntru am bonuri (adică tot un fel de praz), dar apropierea momentului marii întâlniri cu doctorul îmi taie orice poftă de chicoteală.
Vine și doamna X. E cam bondoacă și… răgușită. Se uită pe hârtiile mele, îmi zice vreo două treburi (corecte de-altfel, exact cum am citit eu pe net), îmi mai zice alte două treburi care mă plouă cu grindină, mă palpează la cerere, e nemulțumită că nu mă doare (trebuia să mă doară ca să fie doar un diagnostic, altfel durerea mea surdă se lasă cu mai multe posibile și desigur, enervante, cauze) și îmi scrie o rețetă. Eu deja nu o mai pot urmări că v-am zis… mă plouă. Iau rețeta, mulțumesc frumos, ies, nu mai trec val-vârtej ci mă târăsc cu norișorul meu de-asupra. Ajung la lifturi și aceeași liftieră. Evit să mă uit la dumneaei… așa cum eviți să te uiți dimineața în oglindă când ai uitat să de demachiezi după vreo petrecere.
Fără să am energie și să fiu surprinsă, nimeresc drumul înapoi până la primul cabinet. Bat să dau foaia și nicidecum, bonurile, mai am putere să mă gândesc la asta, dar nu vreau decât să ies naiba odată de-aici!
(Acum când scriu îmi amintesc de bătrânul cărat pe o targă pe acolo pe sus pe la 13, era mai mult negru decât alb, atât cât se vedea din mâini, cap și picioare, singurele ce ieșeau de sub cearșaful aruncat peste el. Era evident gol pe sub, și nu voi știi niciodată dacă mai trăia… brrrr)
De la spital la muncă, unde abia stau pe scaun de durere. Îmi vine să plâng un pic, dar simt eu că nu-i momentul. Plus că, dacă nu e apogeul stării de plâns, abia iese o lacrimă două, maxim o smiorcăială și tot nedescărcată rămân.
Pe după-amiază, mă conving să mai sun la un doctor, la alt spital. Găsesc unul specializat în boli din-astea și pun mâna pe telefon. Eu sunt om de acțiune, mă vait puțin, dar apoi, apoi să vezi! Și ce voce drăguță îmi răspunde! Și cum îmi spune ea să aștept doar un moment până când să-mi facă programarea! Și cum începe un ton vesel să-mi cânte în urechi! Toate bune! Aștept. Socotesc când aș fi liberă, când pot să ajung, cum adică când pot??! mă duc când trebuie, sănătatea înainte de toate, doar!
Și uite așa trece un minut, două, trei, șase. Șaseee? Mmmda… Tonul ăsta vesel mă disperă, cum draku pot ăștia la spital să pună bolnavilor (ca doar nu de sănătos ce ești te programezi acolo) un ton vesel??! Mai bine le auzi pe asistente cum își beau cafeaua și-și șușotesc secrete decât tip-tap-tip tip-tip-tap!
Cum nu mă număr printre cei care „au minute” nelimitate, mă uit la secundele care cresc spre al șaptelea minut și închid telefonul. Mi-au dat lacrimile deja. Acesta într-adevăr e un bun moment să plângi. Îmi șterg lacrimile care ies primele de sub ochelari și mă întorc la calculator și la cana aia mare de ceai care mă trimite la plimbare cel puțin o dată pe oră.
Am renunțat la alt consult, se înțelege. Cu așa neserioși, aștia te lasă pe masa de operație cu un ring-tone de-ăla să-ți cânte și se duc până acasă să spele vasele. Între timp, ție-ți sar pietrele singure din rinichi de la atâta tip-tap-tip…
Cum tot am realizat foarte multe lucruri azi și cum sunt deja foarte obosită, merită să mă opresc pe la clinica de lângă mine. Fetele de la recepție mă cunosc deja, se oferă să mă ajute și uite că m-am făcut de niște consultații destul de repede. Îmi spun și prețul: 280 ron. Ofertă, nu??! Mama ei de ofertă… Asta o să fie marți, sper să nu se nască o altă poveste că o să am probleme și cu degetele de la atâta scris. Și banii tot marți (bonurile le țin doar pentru mine).
E aproape 8. În seara asta voi mânca o șaorma, am dreptul să mă răsfăț și să uit de ziua asta de vineri că tare grea a mai fost. Totuși, nu se poate termina încă. Mă opresc să farmacie să-mi iau tratamentul dat de doamna X, vreau să-l încep chiar de mâine, să mă fac bine mai repede, că eu merg la schi în iarna asta și nu o să mă tragă pe mine niște pietricele în jos!
La farmacie, o altă tanti drăguță (cred că apropierea mea îi îmblânzește pe toți altfel nu-mi explic unde am găsit eu așa popor amabil!). Îmi adună numărul de pastile, înmulțește, adică întroduce rețeta în calculator, după care îmi cere confirmarea de care mă temeam cumva:
– E 207 ron, continuăm?
– Da, femeie, da! (nu i-am zis femeie, da-mi venea s-o trag și de coadă)
Continuăm!
Din pacate asta se intampla in fiecare zi in Romania. Ore asteptate la cozi, mite, doctori aroganti, asistente isterice, mizerie si vesnica nepasare.:(
Eh, dupa cum ai citit mai sus, putem face un pic haz de necaz, insa cand ajungem la punctul in care chiar ne doare… hazul dispare si ramane doar necazul…
Acum, mai mult ca niciodata, chiar cred in chestia cu… noi sa fim sanatosi!
Mi-e rusine de societatea in care traim. Nu o sa inteleg niciodata nesimtirea celor care nu realizeaza anormalitatea si aceeasi jena pe care o am eu.
Vrei sa-ti spun ceva? Vina este a tuturor! Ce facem noi care stim ca nu este normal sa se intample asa cum ai povestit tu? In cel mai bun caz ne mai revoltam asa, cate unul, atunci cand suntem impinsi in situatii limita si cam atat. Dar daca nu ne coalizam si sa impunem si alte variante, inseamna ca, in final, vom sfarsi frustrati si umiliti de cei multi si incuiati.
Nu vorbesc de tine, ci de toti cei care suntem in aceasta situatie, incapabili sau indiferenti spre a se schimba ceva.
In alta ordine de idei (dar nu fara legatura) intotdeauna m-am mirat si cu „pragmatismul” romanului am spus „astia nu au ce face pe la ei pe acolo” cand vedeam la televizor proteste publice pentru cele mai „neimportante cauze”. Ma uimea determinarea cu care protestau oamenii de rand pentru cauze care poate nici nu-i afectau in mod direct, insa li se pareau drepte si asta era de ajuns…
La noi… inca nu ne cunoastem puterea… si suportam orice.
Scuze, pentru aceasta interventie lunga. Tot „vineri – 3” am fost la o decernare de premii pentru voluntarii din diverse ONG-uri. Adolescentii (pentru ca de ei este vorba) sper din toata inima ca vor creste invatand ca pot muta muntii din loc. Am vazut proiectele lor si cred ca ei vor schimba mai multe decat am reusit noi, pentru ca vad lumea altfel, nu ca niste invinsi, ci ca niste cuceritori.
Acum realizez, zambind, ce antiteza superba. In aceeasi zi, tu te-ai lovit de un sistem, care sper sa fie pe moarte, ca un dinozaur (mai devreme sau mai tarziu asa se va intampla), iar eu, asa imi place sa cred, m-am intalnit cu viitorul: creativ, vertical si optimist.
Eu zic asa…Oricat de draguti ar fi nu da oricum spaga la doctori sau la asistente…nici bani nici bonuri…
Ba chiar poti sa te duci inapoi la medicul de familie si sa iti dea o trimitere la un alt spital care are sectie de nefrologie. Cum sistemul romanesc e pe moarte, merita sa vezi mai multi doctori sa asculti mai multe pareri.
Si sa te documentezi mai ales tu, mult si bine caci acum resurse exista…
Si pastreaza-ti optimismul. E o chestie de care scapi, trebuie doar sa te mobilizezi.
@Kya: sunt convinsă că un plic doctoriței m-ar fi scutit de multe griji, în sensul că aș fi avut parte de un consult serios și măcar, de durată. Chiar e enervant să ajungi la doctor, după ce te-ai mobilizat și ți-ai făcut curaj și restu, și acolo să fii examinat pe fugă și expediat înainte de a încălzi scaunul ca să zic așa….
Dacă dinozaurul numit spitalul de stat are năravuri proaste, bine sedimentate de zeci de ani, nici spitalul privat nu e departe de zoo și l-aș numi „omidă”: mulți doctori sunt cu pile angajați acolo și consultul are caracter profesional prin cantitate și nu prin calitatea actului medical, iar plata piperată peste măsură e și ea tot un fel de… șpagă.
Cât privește viitorul, cred că o să dispară treaba asta cu șpaga pentru că vor dispărea și cei care pot face asta, la propriu. Dacă mama se duce la medicul ei de familie cu ceva de dat, eu mă duc la al meu, fără nimic și principalul motiv pentru care se întâmplă așa e pentru că nu știu să dau, n-am exersat asta, n-am acest tip de „școală”, și cei mai mulți dintre cei tineri n-o au.
@Mike:
Cert e că treaba asta cu datul m-a amuzat teribil. Totuși, gândul că undeva în România, cineva chiar ar da bonuri pe post de șpagă, mă lasă cu fiori.
O să mai merg și pe la alte uși, nici n-am încotro… Deocamdată am început tratamentul(una dintre pastile e pe bază de afine și merișoare, ca să vezi, poate-mi poartă noroc) și învăț să beau apă. Se pare că apa chioară e cea mai bună…