„viata e aiurea si apoi mori…

Prolog: duminica dupa-amiaza, intr-o camera insorita. Personajul se ridica si scrie:

Am adormit ghemuita pe covorul tare, imbratisand muchia rotunjita a patului, cu castile pe urechi, neascultand nimic. M-am trezit cu soarele amiezii peste mine, cu piciorul drept arzand, cu bratul transpirat si lipit de un obraz chinuit si imprimat cu modelul in dungi al cuverturii rosii.

Am adormit band din cafeaua amara strangand intre palme ceasca de parca lipsa frigului ar fi fost inlocuita cu cea a afectiunii, aceea de care femeile se plang nu pentru ca n-o primesc ci pentru ca nu stiu s-o ceara. Poate e doar un obicei. Unul prost. Rasfoiam Dilemateca si acum, cand m-am trezit, le regasesc in aproape aceeasi ordine: ceasca rosie, cafeaua aproape uscata peste revista inca deschisa, mainile mele pe jumatate amortite.

Am adormit si-am visat, mereu visez, poate din dorinta de a-mi completa realitatea sau pentru ca visele-mi permit orice, inclusiv culori. Nu-mi amintesc ce-am visat dinainte sa fi privit cu ura spre usa deschisa larg balconului, orasului, soarelui. Nu-mi amintesc, dar am gustul amar al infrangerii, al esecului, al nemultumirii ca scuza universala. Ma domina gustul asta devenit senzatie, senzatia devenita perceptie, si m-as razboi cu propria minte, dar ce sens are cand stiu ca ma va invinge una-doua: pleosc! pleosc! Mereu o face, deseori in favoarea mea. Mda, thanks.

Acum stau si ascult. Pasi prin casa? Nu-s. Pasi pe strada? Nu-s. Pasi din tavan? Nu-s. Castile imi strang ingrozitor urechile, ma gandesc sa le scot, dar mana ar trebui sa faca un gest greoi de ridicare si nu vrea. Una dintre maini cedeaza, si le trage in jos cu tot cu cercelul din urechea dreapta. Aud in mine sunetul ala al durerii bruste si ascutite, dar sunetul din camera – nu-i. Cum de e atata liniste? Si atata soare, atata soare, nebun de soare incapatanat, cine are nevoie de tine? Piei!

Eu ziceam ca zilele au nume. Poate ca pana la urma sunt toate la fel, ca dungile covorului imprimate pe piciorul meu. Echidistante, efemere.

Sa ma ridic? Sa ma mai obosesc acum cand sunt deja infranta? Cum sa imi adun singura restul cadaveric de pe campul de batalie? Atatea ganduri si toate coapte iluzoriu si timpuriu aici sub soarele asta! Ca niste fructe dezhidratate prinse indaratnic de ram, suportand lipsa dreptului la gravitatie. Piei, iti zic, piei!

Nu, n-o s-o faca! Trebuie sa ma ridic, fara sa prind vreo mana intinsa, fara sa ma sprijin pe visul neamintit, fara sa ma rascoleasca amaraciunea cofeinii. Uite ca trebuie sa te misti, tu – mort viu, bleg, transpirat, ghemuit. Trebuie sa te indrepti asa cum ai adus ceasca la verticala. Sa te usuci precum filele acestea, in sfarsit, colorate.  Nu e nimic metafizic in asta! Esti doar tu intr-o lume mica. Infierbantata, arsa, uscata, secatuita, ridata. Nu mai sta nemiscata, fa ceva! Ridica-te si umbla! Tu tie insuti, piei!

Epilog: Aceasta a fost doar o insiruire alegorica.

Cafeaua e intreaga, mai am cateva guri de sorbit. Ceasca e intr-adevar rosie. Stau pe covor,  sprijinita de pat ca sa-mi oblig astfel coloana la o pozitie corecta. Dilemateca e intreaga sau nu chiar, am mai subliniat cate ceva cu pixul. Invatam si m-am oprit ca sa scriu putin. Din senin, fara un motiv anume. Castile sunt pe urechi. Ascult ceva. O sa va pun si voua, evident. Soarele imi place, imi lumineaza incredibil camera si invie totul.

Imi place caldura, ma gandesc la viata lui Einstein al carei inceput nu prevedea geniul si al carei sfarsit nu se limiteaza la masa creierului si mai ales la faptul ca nu poti decide daca doua evenimente au loc in acelasi timp… Dar uite ca primesc un citat (multumesc Nico) care devine titlu si aflu ca e dintr-o carte, intamplator una dupa care s-a facut un film si a carui muzica o ascult chiar acum…

Aceasta a fost o parabola, o pilda. Si un obraz pe care il intorc zambind spre voi, imprimat ironic de dungi rosii, rosii… efemere si desigur, echidistante 😉

… as vrea eu sa fiu atat de norocos”.