După mii de imagini cu primăvara aceea care-mi lipsește, după mii de imagini la care m-am uitat cu ochi umezi, după mii de lupte mici date simultan pe același front, eram aproape sigură că am exersat suficient stăpânirea de sine și controlul acelui adolescent frământat care mai e și dorul. Dorul de suflet regăsit, dorul ce nu-mi iartă apucăturile exterioare, de om.
Și azi am dat peste acel ceva de care îmi era tare frică. Cum am niște declanșatoare destul de atipice (desigur pentru mine nu sunt așa) am putut să mă uit la rapiță și la bujori, la narcise și la păpădii, la berze și la albine, la păduri înverzind și la câmpuri înflorind. Intrasem în starea de siguranță, ba chiar am dat și centura la o parte, eram pregătită pentru florile de cireș, de gutui, de măr, dar nu și pentru ea.
Cineva, nici nu mai știu cine pentru că am trântit instant fereastra virtuală, a pozat-o pe ea, nudă și caldă, exact cum mi-o amintesc, și chiar și-n secunda mea de fugă am parcurs toate senzațiile vizuale și tactile și gustative pe care amintirile mi le-au revărsat ca pe un potop în deșert. Am trântit tot, am fugit departe, atât de departe încât parcă nici aerul nu mă mai prinde din urmă să-l respir… Am văzut o nălucă, sufletul a văzut-o și s-a înhăitat cu ea.
Ea e de un verde pe care nu-l pot asemui cu nici un alt verde. Un verde ce-l știu cu ochii închiși, îi știu mirosul, îi știu gustul, îi știu lipsa.
Ea e o frunză, una de fag, dar când spun frunză de fag mi se succed toți anii mei pe dinaintea ochilor. Cine știe cum arată la această vreme primele frunze de fag, știe despre ce vorbesc. E toată puritatea și perfecțiunea naturii acolo. E ca și cum te-ar privi copilul din tine și ți-ar spune că nu-i nimic, ai îmbătrânit, dar doar pe dinafară.
Mi-am legat fiecare primăvară de ea și de verdele ei – sunt un om norocos, sunt un om atât de norocos că frumusețea firească a unei frunze de fag s-a cuibărit în mine! Fericirea mi-e acum cea mai înaltă formă de tristețe.
p.s. Am închis comentariile, s-ascultăm printre rânduri verdele…