Uneori nu înţeleg

De ce nu mă mai simt. E o stare instalată ca bruma – întotdeauna prea devreme toamna şi prea târziu primăvara. Sub stratul rece şi neavenit zbaterile sufleteşti capătă trup de miriapod şi se târăsc aleatoriu.

Apoi, cad mult pe gânduri. Cad departe în lumi cu ferestre sparte, în care s-a aşternut praful şi s-au spus toate cuvintele. De aceea cad tăcând şi mă întorc la fel de mută între două clipiri obosite. Asta trebuie să fie, oboseala! M-a secătuit încrederea împărţită la doi, la patru, la şaisprezece, la o mie. Mai puţin cea la UNU.

De aceea în ultima vreme am scris mai puţin. Nu mă simt nouă, ci atât de aceeaşi. Echilibrul nu-mi prieşte, mă scufundă.

Uneori nu înţeleg de ce mă las înfrântă, de ce nu mai ripostez, de ce nu mai descătuşez, ca pe vremuri, hoardele demonilor. La ce bun? Poate că după atâtea anotimpuri condamnate la abandon, sub brumă sau de prea mult soare, am început a prinde coajă de copac şi rădăcini tot mai adânci şi-mi pasă tot mai rar de poveştile de suprafaţă.

Şi tot cad pe gânduri tresărind doar când plouă şi nimic nu-mi pare mai trist ca o floare ucisă de brumă, ca un pom fără rod, ca o linişte fără de furtună.

„Ar vrea un eschimos  / Ca-n iglu-ul său să ţină / Într-o palmă de ţărână / În loc de flori de gheaţă  / O floare cu viaţă.”