Ne schimbăm sau suntem schimbați, ne maturizăm sau suntem maturizați, ne urmăm alegerile sau le urmăm pe ale altora… Cumva, altcumva, viața ne duce și timpul le aranjează pe toate. Stau și mă întreb ce se alege de acele mici apucături ale noastre, ce uneori ies la suprafață și tind să ne pară importante, ca mai apoi să se scufunde și, cumva, să ducem dorul a cum ne făceau să ne simțim. Să dau un exemplu: în adolescență scriam poezii. Pe cât de macabre, de triste, de neînțelese erau, pe atât de înțeleasă mă simțeam când le scriam. Altcineva poate se regăsea jucând șah singur sau gătind pe ascuns o prăjitură sau făcând jucării de pluș sau imaginând chipuri în crăpăturile varului de pe pereți.
Veți gândi că astfel de lucruri se întâmplă mai mult când ești tânăr și n-ai prea multe griji pe cap, că acum nu mai avem acel timp, că avem joburi serioase și hobby-uri care știm sigur că ne completează viața, nu doar umplu orele libere. Eu cred însă că ne pierdem o abilitate, aceea de a ne juca, de a crea fără o țintă anume, fără a aștepta aprecierea altcuiva.
Urmăresc cu privirea copila de un an. Nu există limită a jocului și nici predictibilitate, ce începe într-un fel continuă în oricâte alte moduri – o jucărie este părăsită fără regrete pentru o alta și regăsită cu entuziasmul noutății totale. Un fir de ață poate naște povești pentru jumătate de zi. Sunt sigură că atâta vreme cât nu-și va dori să fie ca oamenii mari, jocul va fi liber. Cred că asta se întâmplă, dorința sau impunerea de a fi ca oamenii mari ocupă tot mai mult și rămâne tot mai puțin pentru exprimarea liberă și creativă a sinelui.
Mulți cred, cu speranță, că încă mai au suflet de copil. Se alintă, se mint sau doar imită?!?
Eu m-am alintat destulă vreme, acum știu că sensul copilăriei e doar dus. Am reușit, obligată de instinctul de supraviețuire, să-i prelungesc drumul, apoi, după ce s-a înfundat, să o imit, să mai copilăresc câte o clipă. Acum nu mai am încredere să mă joc. Sunt doar un om mare.
Hm, daca e ceva de iti pare ca ai pierdut cu adevarat, apai recupereaza. Dar altminteri nu exista „doar” un om mare, ca nu e mai putin decat copilul ci din contra. Exista doar mai multe responsabilitati eventual, dar ele in sine nu-s piedici de la nimic iar joaca n-are a face direct cu ele chiar daca de multe ori asa pare poate.
Concret, eu ma joc, ba inca ma joc acum mai mult si mai bine decat m-am putut juca vreodata copil fiind. Si inca si copilul de acum gaseste ca e mult mai interesant daca ma joc si eu decat daca se joaca singur ori cu alti copii. Pentru ca pana si jucatul asta se invata, ce sa-i faci.
Sarbatori fericite si un an nou frumos!
Jocul Mirunei va trece prin etape tot mai elaborate și cumva asta se va reflecta și în mine, lucru pe care mi-l doresc și răbdare se găsește.
Doar că îmi doresc și transpunerea jocului în activitățile mele de adult, mi se pare esențial un strop de ludic în rutina inevitabilă.
Mulțumesc pentru urări, sărbători fericite și vouă!