Era să adorm și să închei ziua fără să bag de seamă că e una aniversară… Acum scriu ca să marchez momentul, deși n-am nici o idee despre ce. Am răspuns la atâtea întrebări despre Brașov încât nu simt că aș avea ceva nou de spus. Dar până la urmă nu orașul sărbătorește un an, ci eu, aici.
Am recitit cu mult drag ce am scris în prima seară, acele impresii reprezintă o parte din ce am simțit atunci, restul sunt prea puternice ca să am nevoie de notițe pentru a le ține minte. De pildă, chiar de a doua zi mi-am găsit chirie. Eu, un troller plin cu de toate și un apartament rece și gol. A fost tare frig în prima mea săptămână de Brașov și am dormit pe jos, pe parchet, într-un colț al imensei sufragerii. Fusese premoniție sacul de dormit de vară pus în bagaj? Atât de neprimitor a fost contextul încât, la final de săptămână când am fost să invitată să dorm la cort la Plaiul Foii pe o salteluță și într-un sac de iarnă, am dat imediat fuga la gară după serviciu și noaptea m-a prins cu Piatra Craiului de veghe.
Între timp, lucrurile s-au schimbat mult. Apartamentul, supranumit Chilia pentru goliciunea și albul pereților, a devenit unul obișnuit, cu ceva mobilă, dar mai ales, cu un suflet alături. Orașul, dragu-mi oricum, mi-a mai apropiat doi din prietenii buni și mi-a adus și alți oameni frumoși în preajmă.
Pe lângă încântarea apropierii de munte ce n-a putut fi trecută cu vederea de cititorii obișnuiți ai blogului, Brașovul mi-a adus tihna și ritmul încetinit de care aveam mare nevoie. Viața mea avea să se schimbe și nu doar pentru că am schimbat orașul, ci pentru că am ajuns în orașul potrivit. Se spune că atunci când ai o problemă majoră de sănătate sau de orice altă natură, o soluție e să schimbi stilul de viață, mediul sau măcar atitudinea cu care tratezi ce e în jurul tău. Când nu crezi sau nu realizezi că ai o problemă, dar schimbarea produsă pare să o rezolve, abia atunci admiți că ceva, totuși, era.
Ultimele luni au fost destul de intense – dovadă că am scris tot mai puțin pe blog – a trebuit cumva să mă țin deoparte de lucrurile care-mi plac cel mai tare momentan (drumețiile, alergarea) și cred că aș fi turbat dacă locuiam în altă parte. Aici măcar vedeam Tâmpa pe geam sau din parc, mă pierdeam cu ochii în pădurea ei și-mi imaginam cum îi alerg fiecare potecă. Câteva plimbări ușoare în zonă, dar cu sentimentul că am natura aproape, au ajutat și ele. Știu că Brașovul va fi martor și altor schimbări ce se-anunță, uneori doar martor, alteori de-a dreptul prieten.
Probabil în curând mă voi simți aici ca acasă, deocamdată e mult spus, deocamdată acasă înseamnă eu și Andrei. Ce știu sigur e că atunci când sunt plecată pentru câteva zile sau câteva ore și mă reîntorc în oraș, mă cuprinde o stare de bine inexplicabilă, un soi de bucurie că undeva în orașul acesta aerisit, curat, îngrijit și mai ales verde, îmi duc fiecare zi. Retrăiesc bucuria mutării, a primelor zile când încă nu-mi venea a crede că schimbarea s-a produs, că locuiesc și nu vizitez, că respir aerul acesta și după ce turiștii pleacă… N-aș vrea să pierd vreodată acest sentiment, acest drag de oraș, pentru că fără el atitudinea civilizată și spiritul civic dispar și sunt înlocuite de „mi se cuvine”, „să mai facă și alții”, „ce-mi pasă mie” etc. (nici în București nu am putut sta deoparte, sunt sigură că doar cu responsabilitatea fiecăruia se poate obține un bine comun, să aștepți totul de la „comunitate” fără să faci parte din ea, fără să contribui, e un comportament egoist și dăunător pe termen lung).
Revenind la un an de Brașov și câți vor mai fi să vină… eu nu mă văd trăind în altă parte. Poate doar într-un sat lângă, dar generația noastră mai are mult până la pensie 🙂
p.s. Sunt și lucruri care nu îmi plac aici, cândva o să le enumăr cum se cuvine, într-o postare separată și nu pentru că aș fi musai gică contra, ci pentru că ele există și nu sunt genul care să vadă doar atuurile sau doar defectele în funcție de cum bate vântul.
Pestera saluta Chilia si spera sa petrecem cel putin cativa ani frumosi in orasul de sub Tampa. Si poate or mai veni si alti prieteni dupa noi, inspirati de exemplul nostru.
În astfel de vremuri caniculare, Peștera voastră e bună și ca destinație turistică, nu doar de locuit 🙂
Citisem o chestie la un moment dat, cand eram intre mutari, schimbasem 4 apartamente si 2 orase in 6 luni si simteam ca nu mai apartin niciunui loc. Zicea asa: „Home is where your heart is” :). Dar cred ca e minunat sa poti sa impaci nu doar inima.
Într-adevăr, să ne fie acasă măcar unde ne e inima. Eu după întoarcerea din Canada mă simt acasă cam oriunde în România, iar ca loc anume, mai trebuie să am răbdare, să așeze timpul cărămidă cu cărămidă. Probabil îmi trebuie o casă să mă simt acasă. Am cam pierdut șirul apartamentelor…
Cât de emoţionant ai scris…! Am stat şi am savurat fiecare cuvinţel… nu pot decât să te felicit pentru alegerea făcută şi să îţi urez un mare La mulţi ani!
Povestea ta e o sursă de inspiraţie pentru mine, care încă nu am găsit curajul de a mă desprinde dintr-un Bucureşti pe care nu-l am deloc la suflet, dar în care trăiesc cei apropiaţi – ştiu, distanţa Braşov-Bucureşti nu e aşa mare. Şi mai ştiu: trebuie doar să VREAU. Aşa că, încă o dată, felicitări că ai avut curajul să iei decizia mutării în Braşov, în momentul în care ai simţit (ai putut)!
Mulțumesc Ioana.
Cât despre București, încearcă să îl prețuiești pentru câte ceva, așa devine mai ușor de suportat… Îți spun asta din experiență 🙂
E un oraș pe nedrept detestat, și de cei care locuiesc acolo și de cei care nu, dar care a fost o rampă de pornire în viață pentru mulți (facultăți, job-uri etc.), pentru alții de-acolo a venit salvarea (totuși, în capitală sunt cele mai bune spitale).
Din păcate, mulți români se comportă necivilizat când ajung în București (vizită sau locuit) doar pentru că așa e „reclama”, că e permis orice; e același comportament ca atunci când se reintră în țară, în străinătate românul respectă legea, dar cum trece granița începe să „meargă și-așa”…
O raza de soare intr’o zi cu un cer gris, abia asteptam sa punem si noi urma noastra de pas din nou la Brasov.
Știi cum se zice că soarele e mereu deasupra norilor? E de-un optimism naiv, dar nu e fals 🙂
Lăsând de o parte natura și arhitectura orașului și împrejurimilor, cum ai simțit oamenii? N-a fost un mic șoc pentru tine? Poate e inoportună întrebarea fiindcă am citit impresiile tale despre Brașov. Dar totuși..
Știi de ce te întreb? Sunt ardelean, născut în Sighișoara și am locuit o perioadă bună în Brașov.. de fapt, Prejmer. În urmă cu ceva ani m-am mutat în Târgu Jiu și pot să spun că nici acum nu m-am obișnuit cu stilul de viață din Gorj. A fost un șoc. Diferența a fost uriașă, m-am simțit ca lovit de un tren. Poate exagerez.
Să nu se înțeleagă greșit, oamenii sunt minunați și locurile sunt frumoase, doar că nu mă simt acasă.
O duminică plăcută tuturor 🙂
Ce itinerariu de viața, Sighișoara – Prejmer – Târgu Jiu!
Olteancă fiind, îți spun că e mai simplu să se mute olteanul în Ardeal decât invers. Deși ține și de firea omului, trebuie luată și ea în calcul.
De când locuiesc aici am cunoscut brașoveni, ardeleni get-beget, moldoveni stabiliți aici, unguri (de fapt, cu origini ungurești) și alți câțiva „străini” îndrăgostiți de România care au rămas și devenit buni români. Doar sași nu știu să fi cunoscut. Nu pot spune că m-am simțit cumva că sunt olteancă, dar să știi că nici ca olteancă nu pot spune că sunt una tipică. Și nici neintegrată sau nedaptată nu mă simt. Pentru a fi însă „ca acasă” e nevoie de timp, ar fi superficial să cred că într-un an sunt de-a casei.
Uneori, dar se întâmplă rar, mă uimește spre exasperare cât de lent se mișcă oamenii, însă îmi amintesc că sunt sătulă de viața pe fugă și atunci mă calmez și aștept. Altfel, sunt diferențe culturale, însă ele trebuiesc luate ca atare. Eu sunt o fire tolerantă și deschisă și am convingerea aceasta că doar spațiul geografic cu implicațiile sale istorice ne-a făcut să părem diferiți, nor de sud, est de vest, dar nu suntem.
Ca exemplu: în sud a fost mult colectiv, CAP-urile au remodelat crud satul oltenesc, muntean etc. Tot la sud de munți n-a fost imperiu austro-ungar să fie adusă civilizația vestului, dimpotrivă, cele mai multe invazii au trecut prin sud unde câmpia nu i-a adăpostit pe oameni precum munții și pădurile în Ardeal. Numai dacă ne gândim că în Bărăgan nu existau lemn și piatră să-ți faci cetăți sau case trainice, ci pământ și paie pentru chirpici… Toate lucrurile astea au schimbat și ceva în firea oamenilor, era inevitabil.
Și tot legat de oameni, partea bună la olteni e că se manifestă mai direct, știi sigur când sunt bucuroși sau nervoși, ei sunt mai gură slobodă așa, „dau din casă”, și știi cu cine ai de-a face, aprigi în reacții, dar le trece repede. Se spune că sunt șmecheri, eu cu asta nu prea sunt de acord, descurcăreți poate, dar nici chiar aici nu excelează că s-ar vedea roadele 😀
Asteptam postarea promisa, cu punctele slabe ale Brasovului!