Ultrascurte de-acasă

Pofta ce-am poftit-o a fost pe marimea asteptarii: am vazut muntii din avion intr-o zi incredibil de senina 🙂 Am aterizat pe o ceata densa „lipita” de sol la doar cateva minute dupa intrarea in ea. Aplauze meritate de data asta spun eu si usurare in vocea de la revedere din difuzor.

Diferența de șapte ore nu mai există și o observ mai cu seamă decât efectul schimbării de fus orar. În sfârșit totul se întâmplă „în timp” real, nu mă mai trezesc la sfârșitul zilei…

Am intrat pe internet când și când și vor urma zile fără net. Așa e când conexiunea la realitate consumă toată banda 🙂

Acasă e acasă. Timpul scurs a intrat într-o capsulă mică ce s-a pierdut rostogolindu-se, iar eu mă simt de parcă aș fi plecat ieri. Totul s-a reluat normal de la întâlnirile cu locurile până la cele cu oamenii.

Străzile Bucureștilor nu m-au „șocat” brusc, sunt așa cum le știam, poate chiar mai bine. Și cu siguranță mult mai pline de luminițe decât ale Montrealului (asta nu știu dacă e neaparat ceva de bine dacă te gândești la risipa de energie, culmea fiind că în Canada e mult mai ieftină ca aici).
Mersul cu mașina rămâne totuși de… impact, dar și de mirare raportat la înghesuială.

E cald. E mult mai cald, e un fel de… primăvară. Din tren Romania e mai mult verde.

Auzeam romana si in Montreal, dar acum o aud mereu si o studiez. E o oglinda a societatii, una din ele.

Sunt întrebată des dacă e bine acasă. V-am zis, acasă e acasă, nu e musai sa fie bine sau rău sau extraordinar ci natural, firesc. Orice extremă e dăunătoare prin urmare lăcrimez cumpătat.

Absorb totul, aerul, cuvintele și privirile celorlalți, propriile trăiri cu un calm de care mă mir. Și-au fost atâtea mesaje de bun venit acasă încât mă simt copleșită de-a dreptul.

P.s. ce e fara diacritice e scris in tren de pe telefon.