Turism de corona. Sudul Germaniei. Alpii sunt mai frumoși vara. Prima via ferrata

Nu știu dacă mai urmează un alt val al pandemiei, dacă vaccinarea o să acopere la timp suficientă populație, dacă noile mutații o să aducă din nou restricții, cert e că am avut concediu!!!, că în iunie 2021 am găsit locurile turistice aerisite, parcările mai mult goale, restaurante pe alese, iar adeverința de vaccinare a fost suficientă pentru cazare și masă și oriunde ne-am mai dorit acces. În Bavaria a fost necesară masca FFP2 pentru spațiile închise, în rest am folosit-o pe cea clasică, chirurgicală.

Eu nu am călătorit prea mult până acum, în Alpi n-am mai fost vara (ci doar la schi de patru ori), primul concediu fără copil are avantajele sale (cum ar fi condusul pe distanțe lungi sau mâncatul haotic), planurile includeau mai multe trasee de via ferrata (deci munte!), astfel că m-am bucurat foarte tare când s-a și materializat plecarea (căci evident Miruna a răcit fix înainte și vineri încă alergam după o rețetă…) și ne-am pus la drum alături de prietenii noștri Andrei și Alina cărora le mulțumesc pentru companie.

Sunt recunoscătoare că am văzut locuri noi și am făcut lucruri noi, nu ieșite din comun, dar hai să ne amintim ce făceam anul trecut pe vremea asta!, astfel că mi se pare firesc să dedic un jurnal mini vacanței noastre fără pretenția de a acoperi absolut tot (textele au fost deja scrise în timpul călătoriei). Un alt argument personal e că stau prost cu memoria și îmi e mult mai ușor să folosesc blogul, accesibil de oriunde, decât să caut prin poze sau notițe.

Și toate acestea nu ar fi fost posibile fără bunica Gina – mulțumim! (iar dacă ați văzut o fetiță foarte entuziasmată de tramvaiele din București, era probabil Miruna 😍)

🚗 Ziua 1, sâmbătă, 19 iunie
București ⇒ Gyor (Ungaria)
Vizitat centrul vechi al orașului, cină cu gulaș. Impresii de terasă ⇓

🚗 🥾 🏕️ 🍷 Ziua 2, duminică, 20 iunie
Gyor ⇒ Berchtesgaden, Campingul Grafenlehen (Germania)
Trekking pe muntele Grünstein ⇓ (via ferrata doar băieții).

🥾 🏕️ 🧗 🍷 Ziua 3, luni, 21 iunie
Campingul Grafenlehen
Via Ferrata⇓ Schützensteig pe muntele Jenner.

🚗 🏰 🍺 Ziua 4, marți, 22 iunie
Berchtesgaden ⇒ Augsburg
Turism la Castelul Hochschwangau ⇓, cină la Riegele Brauhaus cu prietenii din diaspora.

🚗 🏰 🏕️ 🍷 Ziua 5, miercuri, 23 iunie
Augsburg ⇒ Freundenstadt, Campingul Langenwald (Munții Pădurea Neagră)
Vizitat Ulm. Punem cortul pe ploaie. Rămășițele zilei ⇓

🚗 🏰 🏕️ 🍷 Ziua 6, joi, 24 iunie
Campingul Langenwald
Vizitat Freiburg și sătucele montane din Pădurea Neagră. Impresii din mers ⇓

🚗 🍺 Ziua 7, vineri, 25 iunie
Campingul Langenwald ⇒ Karlsruhe
Drumuri pe ploaie ⇓, Baden-Baden, apoi centrul Karlsruhe. Cină la berăria Badisch Brauhaus.

🚗 ⛰️ Ziua 8, sâmbătă, 26 iunie
Karlsruhe ⇒ Grossglockner High Alpine Road ⇒ Graz (Austria)
Luăm la rând: Innsbruck, Zillertal, Gerlos, iar din Fusch savurăm drumul alpin ⇓

🚗 Ziua 9, duminică, 27 iunie
Graz ⇒ București
Spre unde se termină autostrăzile ⇓

---

Ziua 1. Centrul Gyor – impresii de terasă

Oraș medieval, catedrală din anul 1000 și o nuntă restrânsă ca în pandemie, oameni dezinhibați de valul de căldură, detalii de arhitectură și miros de pipi pe străduțele înguste, late cât pentru doi oameni umăr la umăr, ce ne-au păcălit că ar putea avea farmec.

Clopote care bat minute în șir pentru ora 19. Biciclete pe pietonale. Repetiții de dansuri tradiționale ce țin vreo oră.

Gyor, oraș de tranzit, peste 40 de hoteluri pentru cei care folosesc Ungaria în drumul spre locul de muncă sau spre casă sau spre turismul în Europa occidentală. Acum, mai mult goale.

Curat, modern, piste de bicicletă, parcare gratis sâmbăta după ora 14, cum ne explică pe ungurește o doamnă în stația de autobuz. Malul râului e amenajat frumos, tineri stau pe iarbă, niște caiace stau pe apă, semn că se practică și padelatul nu doar privitul.

Femeile poartă rochii transparente sau pantaloni scurți, foarte scurți, spatele gol se lasă adesea văzut sub bretele foarte subțiri, sandalele au ieșit la bulevard. E atât de vară aici! 34 de grade și ne topește aerul scăpat din foehn pe care adierile de vânt îl întețesc. Înghețatele uriașe se topesc și ele la tot mai multe mese, alături de halbele cu citronadă.

Relaxarea oamenilor care se plimbă de colo-colo e întreruptă de chipurile obosite ale fetelor-picolo ce cară diverse în nebunia deschiderii teraselor și de măturătorii ce intră în tură schimbând mătura și fărașul cu cei care ies. De asta sunt curate străzile! Mă impresionează o tânără în pantaloni scurți de blugi și o bustieră neagră, cu ochii machiați excesiv, coada prinsă impecabil, dar roșul intens din obraji trădează efortul de a căra două scaune de lemn. S-a oprit să se odihnească, se sprijină de ele, palmele îi sunt roșii… O alta, foarte tânără, cară o tavă cu înghețată, iar în papucul de la piciorul stâng o mască înfășurată protejează bătătura începutului de vară.

Cele două lumi, ale oamenilor care muncesc și a celor care vor să uite de muncă, par atât de amestecate și totuși mintea mea le separă. La fel cum îi separă pe cei cu adevărat relaxați de cei care mimează relaxarea. O rochie scumpă de mătase și cornetul de înghețată nu sunt baghete magice când bărbatul de lângă, în elegant costum de in, e absent privind după altele.

Ziua 2. Grünstein – prima mea via ferrata se dovedește o tentativă

Traversăm Austria și intrăm în Germania. Găsim locuri libere în Campingul Grafenleben din Berchtesgaden.
Aruncăm cortul, ne echipăm și pornim. E ora patru după amiaza și mă așteaptă prima mea via ferrata.

Nu e mult de urcat până la baza traseului. Un tip pleacă în fața noastră. Am ceva mâncărimi, neliniști. Poate încă nu m-am adaptat la valul de căldură, e anapoda să pleci din Brașovul răcoros cu multe haine groase după tine și pe parcurs să trebuiască să scormonești prin bagaje după tricouri și pantaloni scurți din care n-ai prea pus…

Revenind la traseu. Am urcat zece metri, am descățărat zece metri. M-am blocat la un pas. Cablul era prins în dreapta, iar eu trebuia să urc drept fără să ajung la vreo priză cu mâna. Cât să reziste și tălpile pe treapta de metal??!

VF-ul începe cu o zonă de B/C, apoi B, uneori A, iarăși B/C. Prize spălate, trepte prea înalte. Sunt împărțită: și traseul e mai greu decât ne-am așteptat cu toții, dar și eu sunt alta, nu cea de pe vremuri când poate l-aș fi parcurs. Nu mă simt dezamăgită, drumeția de după mi-a fost suficientă. Am urcat cu Alina până pe vârful Grünstein unde i-am așteptat pe băieți. Priveliștea s-a văzut la fel de spectaculos.

Alpii sunt frumoși, crestele, vârfurile mai ales, dar… mă așteptam să mă simt mai impresionată. Flora nu mi se pare deosebită și nici bogată, abia am observat vreo două specii ce nu cresc în Carpați. Andrei zice că aici suntem abia la „începutul” Alpilor. Așa și pare.
La terasa căbănuței nu mai primești nimic dacă a trecut de ora 18, chiar dacă vii din traseu. Geschlossen sau ce?!? Nemți.

În camping e liniște, stăm cu nasul în telefoane după ce am mâncat, băut, povestit, bucurat de licurici. În afară de vuietul râului cu apă verde, nu se aude nimic. E întuneric beznă și, în sfârșit, răcoare. Căldura de azi m-a moleșit, deshidratat, desconcentrat. Sau poate doar hormonii mei se tem de îmbătrânire și mă sabotează făcându-mă absentă.

Ziua 3. Via ferrata Schützensteig

Rămânem în campingul din Berchtesgaden. Băieții au ales o via ferrata ușoară, pentru familii. Urcăm cu telecabina până aproape de înălțimea Postăvarului (1789m), apoi coborâm la traseu.
Vf-ul are două porțiuni, una dintre ele cu gradul A/B, a doua cu zone de C. Coborâm la baza celei ușoare și, într-adevăr, e ușoară, cu expuneri frumoase, cu scărițe accesibile și piticilor. Nu mai am blocaje și sunt mulțumită. Mi se pare o variantă bună să coboare din nou doar băieții ca să parcurgă integral VF-ul. Alina vrea și ea (eu mă vedeam deja scăpată și înclinam deja spre o drumeție cu tematică florală). Accept să îi însoțesc… cu mici emoții.

Încălzirea cu porțiunea ușoară dă roade și blocajele nu mai apar. Ba chiar începe să îmi placă și încrederea sporește. Chiar dacă pun accentul pe încărcarea în picioare, mă simt puternică în brațe și știu sigur că la asta au contribuit flotările și atârnările la bara de tracțiuni. În sfârșit, nu mă simt nebună când cred că tracțiunile nu sunt promovate suficient (la școala de exemplu, în locul rostogolirii la saltea, total inutilă) – deși poate nu e cazul vreodată, e reconfortant să știi că îți poți susține corpul în mâini.

Au fost câteva pasaje foarte interesante, asigurate destul de bine, dar care lăsau și libertatea de a merge la aderența, de a avea mișcări de cățărător, nu doar de parc de aventură.

Mi-a plăcut lipsa tracului și privitul în jos fără vreo emoție. Poate că la o via ferrata mai lungă aș avea o problemă de anduranță, dar deocamdată e mulțumitor să știu că nu m-am „defectat”.

Pe coborâre, chiar dacă am fost tare inspirată să-mi cumpăr încălțări tehnice cu talpa rigidă, ciobul a început să mă sâcâie. Forestierul pietruit cu calcar, ce șerpuia alb printre pășuni, îmi orbea ochii sub soarele dogoritor de amiază și călcătura forțată prevestea o lungă golgotă până la baza muntelui. Să oprim la cabana lui doctor-nu-știu-cum să mâncăm a fost o idee bună urmată de o alta și mai bună: hai la telegondolă!

Ziua 4. Castelul Hochschwangau și prima berărie

Dimineața începe cu o alergare ușoară cu Andrei. Pe pista de biciclete de pe malul râului copiii merg la școală pe biciclete, cei mai mulți singuri. De altfel, se pare că mai toată lumea circulă pe aici, la adăpostul arborilor.
Facem duș și plecam.

Drumurile sunt aranjate impecabil, însoțite în permanent de piste de bicicletă, casele din rural arată ca cele din urban, fără gospodării, acareturi, fără unelte sprijinite de vreun gard pentru că e simplu: nu sunt garduri. Iarba e ajustată milimetric, suspectez localnicii că umblă cu foarfeca în salopetă, căci da, puținii oameni surprinși la munci agricole, gospodărești poartă salopete și nu maieuri, burți dezvelite, șlapi.

Primul popas: Castelul Hochschwangau, cu vedere la Castelul Neuschwanstein. Turismul e într-un mare extrasezon, nu există puhoi, parcările sunt pe alese. Vizităm castelul cu lebede așteptându-ne ora de intrare cu grupul de audio guide. Ghidul ghid nu se omoară cu engleza, iar descrierile obiectelor și încăperilor sunt doar în germană. Culturii i s-a pus o altfel de „mască”.

Regii aveau paturi mici, un metru ea, un metru și douăzeci el. Și slujitori care alimentau sobele cu lemne prin perete, prin tuneluri în care intrau de pe casa scării. Să nu deranjeze. Din dormitorul lui, pe o ușă secretă, coboară o scară în dormitorul ei. Dragoste discretă, singurătate, așteptare, separare?!?

Ne mutăm în Augsburg, la prietenul Em’ care ne găzduiește. Ieșim în oraș la berăria Riegele toți cinci (luăm, ca oamenii civilizați, tramvaiul), împreună cu Tudor și George.

Augsburg-ul e, în sfârșit, uman: are defecte. Străzile mai au denivelări, iarba mai e lăsată să și crească, noaptea suporterii urlă pe străzile centrale. În cartierele dormitoare se merge pe vârful degetelor. Între blocuri e spațiu, între blocuri nu sunt garduri și gărdulețe și grădini și grădinuțe, ci iarbă, copaci, arbuști. Balcoanele sunt deschise și nu sunt spațiu de depozitare sau uscătorie de rufe. Spații cam impersonale ce contrastează cu cele prea personalizate de la noi. Nicicum nu e bine, zise olteanca cu perdelele galbene ce ascund/protejează mini grădina de pe balconul din Răcădău 😀

Ziua 5. Ulm-ul cu Dunărea și întâlnirea cu Munții Pădurea Neagră

Plecăm din Augsburg (cu mic dejun la Backerie Wolf) spre Ulm și apoi tot spre vest.

Ulm. Ca și Augsburg-ul, orașul se depărtează de perfecțiunea din sudul Bavariei. Mai o groapă, mai o toaletă publică cu iz de Gara de Nord, cerșetori.
Clădirile moderne alternează fericit cu cele vechi, iar bicicletele care vin din toate direcțiile sunt o normalitate firească indiferent de vârstă, de copiii transportați, de încălțări.
În continuare trecerea străzii mă derutează, când e la liber, când pe la colturi printre linii punctate trasate orientativ, abia apoi pe clasica zebră cu semafor.

Domul din Ulm. 30 de minute de concert de orgă. Stat jos, închis ochii, plăcerea (ne)vinovată a ațipirii.
Lângă domul în renovare, piață volantă și scumpă cu fructe, legume, pâine, brânzeturi, mezeluri, flori. Luăm câte ceva pentru seara la cort și plecăm mai departe.
Prin oraș trece Dunărea, peste Dunăre trecem noi pe un pod. E deja verzuie și cam nămoloasă față de restul apelor de pe aici. Un pet plutește pe valuri – un singur gunoi într-o curățenie exemplară se face imediat remarcat.

Trecem pe lângă Stuttgart unde am fost cândva în alta formulă și cu altceva pe suflet. Benzile autostrăzii se împletesc poate trei, poate cinci, fără limită de viteză, către vestul cu Munții Pădurea Neagră de care toți românii au auzit.

Regiunea în care suntem e Baden-Württemberg și, cumva, se simte în peisaj o schimbare.

Traversăm Freundenstadt pe ploaie și oprim la campingul Langenwald. Locurile de cort sunt și de data asta în fundul grădinii, însă e unul dintre cele mai frumos campinguri în care am stat vreodată. Andrei T. întinde o prelată sub care cina noastră cu legume și brânză și vinuri decurge cu multe povești, fără grija ploii.
Răcoarea nopții dispare în climatul cortului și adorm printre picăturile de pe tentă.

Ziua 6. Freiburg și o raită prin satul german

Nu ies să alerg cu Andrei, aleg să dorm. El zice că mi-ar fi plăcut.
Din nou mă trezesc cu fața umflată și aș da vina pe vin pentru asta. (Ulterior, dormitul la cort în Șaua Strunga îmi confirmă că mă trezesc umflată și fără să beau alcool înainte de culcare).

Drumurile care trec munții în serpentine omenoase ne dezvăluie și peisajul: dealuri împădurite, cu prea puține culmi golașe sau stâncării. Pădurea Neagră sunt, cum le spune și numele, mai mult pădure.

Freiburg (orașul liber). Mă impresionează pavajul, varietatea de pietre și pietricele perfect aliniate, modelele construite cu migală pe mii de metri pătrați. Pe rețeaua de mici canale curge apă limpede la doi pași de linia de tramvai, într-o împletire îndrăzneață dar reușită de medieval și modern ce caracterizează, de altfel, tot orașul. Nici n-ai crede că fost afectat serios de bombardamente în al doilea război mondial. Sau că privit de sus, predomină verdele.

Apropo de asta, dibuim un deal și un turn metalic și pornesc cu Andrei într-acolo. Nu am răbdare cu vizitele urbane în perioada asta, mintea mea refuză intrarea în clasica biserică gotică din centru (mă sprijin de zid și analizez trecătorii sau pur și simplu închid ochii sub soare), cu toate că momentul e ideal în lipsa turismului de altădată.

Urcăm la Turnul Slossbergturm pe un fel de Tâmpa a lor urmând tot felul de poteci care brăzdează dealul. După 153 de trepte mari și alte câteva mici, vedem orașul de sus și culmile ce îl înconjoară. Mi se pare incredibil de verde totul și la asta contribuie până și balcoanele încărcate de plante, zidurile cu plante agățătoare, iarba de pe acoperișurile plate, copacii ce depășesc adesea casele în înălțime – asta și pentru că nu a trântit nimeni blocuri înalte.

(Aici se termină jurnalul scris în timpul vacanței, Andrei mi-a cerut să-i citesc și după lectură, n-am mai continuat…)

Amintirea Bavariei perfecte se estompează și gospodăriile arată ca unele locuite, ba chiar mai vezi și tu o grădină de zarzavat sau un coteț de găini. Mă simt mai confortabil în aceste locuri ce nu sunt scoase din cutie. Să ne înțelegem însă, sunt pitorești și foarte curate și organizate cu bun gust arhitectonic cum cele de pe la noi nu mai au nicio șansă – doar apocalipsa mai poate distruge pensiunile-blocuri de prin Moieciu…

Drumurile lor „comunale” sunt impecabile, pista de biciclete e nelipsită indiferent de relief, cumva reușesc să nu aibă șanțuri-tranșee cu capete de pod, iar șoferii respectă limitele de viteză căci ce să vezi, radarele sunt fixe și flash-urile nu iartă nimic, astfel că se merge adesea cu treizeci sau cincizeci în coloană și nu am văzut nicio depășire pe contrasens. Niciuna în șapte zile de Germania.

Ziua 7. Ne plouă prin Munții Pădurea Neagră, Baden-Baden și Karlsruhe

După încă o seară la cort, strângem și plecăm spre Karlsruhe. Vom urma ceva drum pitoresc de-al lor care traversează munții și ne propunem să oprim undeva, poate legăm o mini drumeție din care să înțelegem ceva mai mult relieful. Avem însă parte de ceață și ploaie și singura oprire e la un popas turistic de unde mai cumpărăm suveniruri și descoperim că emblema zonei e ceasul cu cuc. Era plin de astfel de ceasuri mici și mari. Crescând cu unul în antreu, nostalgia nu-și are totuși locul: al mamaiei mele era simplu și patinat de timp, acestea lucesc proaspăt lăcuite încărcate de decorațiuni.

Ne revedem în Baden-Baden cu Andrei și Alina și dăm o raită pe străzi. De memorie mi se agață aleea cu teii în plină floare și locurile din parcarea subterană marcate ca fiind recomandate șoferițelor. Orașul e renumit pentru ape termale exploatate de pe vremea romanilor (un fel de Băile Herculane în universul paralel) și centre spa și totuși noi, mari amatori de saună, zicem pas. Cu adeverința de vaccin am fi putut intra sau, desigur, făcând un test rapid la unul dintre chioșcurile prezente peste tot.

La Karlsruhe ne întâlnim cu Veronica ce ne arată orașul – „Liniștea lui Karl” – ce gravitează în jurul unei reședințe impozante în spatele căreia se află o zonă imensă, conică de pădure, ca o coadă de păun. Aici înțeleg ce și-a dorit Karl, de nu găsești liniștea pe holurile lungi sau în zecile de camere, cu siguranță o poți găsi pe poteci printre copaci…

Revenind la oraș, mersul pe bicicletă e dus la apogeu fie că e stradă, pistă sau trotuar, iar pietonii sunt ultimii care au prioritate. Sunt atât de multe biciclete încât sunt lăsate sprijinite de ziduri, fiecare stâlp sau rastel fiind deja ocupat.
Pe străzi sunt foarte mulți tineri, iar aerul medieval e înlocuit cu cel de campus studențesc. Nu mai poți spune că e curat de-ai putea mânca de pe jos, ca în Bavaria, dar nici nu te poți apropia de vreo comparație cu Piteștiul (sic!).
Încheiem ziua la berăria Badisch Brauhaus, un spațiu interesant ca arhitectură și unde poți coborî pe tobogan la toaletă dacă ai amânat prea mult momentul 😉

Ziua 8. Alpii pe un „transfăgărășan” de-al lor: Grossglockner High Alpine Road

Ne trezim de dimineață părăsind hotelul Leonardo de lângă Zoo și așternându-ne la lungul drum pe care ni l-am propus. Prognoza ce nu a fost prea exactă și felul cum au trecut zilele mă fac să privesc retroactiv: prea puțin munte, iar orașele vizitate mi se cam amestecă în minte…

De cum ne-am apropiat de munți, Andrei mi-a remarcat zâmbetul tot mai larg. Dacă până atunci fusesem într-o stare de observare, de contemplare a peisajului german, acum încântarea creștea.

Am fost de patru ori la schi în Austria (2011, 2013, 2014, 2016) și am simțit admirație când încep să se vadă crestele spre clasicul Zillertal pe unde ne-am cazat de fiecare dată, însă abia acum văd peisajul vara, acum văile sunt verzi și nu albe, râurile curg în cascade, iar instalațiile de schi sunt ca inexistente printre fâșiile de pădure sau pășuni – mai degrabă observăm stațiile de plecare și marile parcări de la bază, dar recunoaștem și sauna și locurile de unde făceam cumpărăturile, toate lipsite de agitația din sezonul sportului alb.

Casele sunt și mai frumoase gătite cu flori la toate ferestrele, iar văcuțele ce iarna le auzeam discret în grajdurile camuflate (dacă nu mirosea și a balegă, ai fi zis că sunt case) sunt acum la păscut ca-n reclamele la ciocolată. Sau ca în filmul The Sound of Music.

Pierdem șirul tunelurilor prin care trecem (cel mai lung are vreo 13km), orice comentariu pe tema asta fiind de prisos…

Innsbruck-ul are munți pe toate părțile, iar din Gerlos intrăm pe un drum montan (cu taxă evident, 10 euro). Opririle ne sunt tot mai dese, căci și constructorii au prevăzut refugii auto cam în fiecare loc de unde poți admira ceva. Dacă șoferii tot opresc, de ce să nu o facă și în siguranță și fără să erodeze acostamentul?!?

Înaintăm prin munți spre Funch de unde începe Grossglockner-ul și unde e stația de taxare – 37.5 euro. Opririle se vor înmulți însoțite de multe poze și de tot zâmbetul de care sunt în stare. Ne-am propus să facem o mini drumeție când ajungem sus, dar ghici ce, drumul a ajuns până sus de tot (la 2504m).

Mă uit cu jind la tot felul de poteci care se întrevăd pe culmi și mi-aș dori o drumeție ca lumea, cu urcat și tot tacâmul. Timpul ne-a cam furat cu popasurile noastre, dar nu îmi pare rău, ziua asta a fost a drumului și mai aveam foarte mult de condus..

Construcțiile și locurile de popas sunt făcute cu mult bun simț și fără bâlciuri gen Bâlea, iar șoferii, motocicliștii sau cicliștii nu erau genul „hai să dăm o tură de lac în șlapi”.

Fotografiind niște flori pe o stâncă, m-am trezit fluierată de marmote și am apucat să le și văd fugind și ascunzându-se – bucurie mare, neașteptată!

Am coborât cu un ușor regret că am savurat prea puțin din măreția Alpilor (de ce n-am venit din prima aici?!?), ne-am mai oprit la o cascadă că era prea mare și prea la șosea ca să n-o facem și apoi ne-am așternut iarăși la drum, pe principiul cât s-o mai putea de mult spre România.

Pozele sunt fără descrieri, enjoy!

Cazarea am luat-o din mers estimând că pe la zece seara vom fi în zona Graz (cu ceva peripeții că nu ajungeam la timp să găsim pe cineva la recepție), am mai avut ceva emoții cu o „pană” chiar pe o porțiune unde autostrada era în lucru și se mai circula doar pe o bandă, fără posibilitate de a te retrage pe stânga/dreapta, am mâncat câte un burger modest, dar fericiți că nu avem pană, ci doar senzorii de la roți au fost afectați pe coborâre (când ai mașină cu cutie automată, ții pedala de frână apăsată tot timpul, mai ales la cum erau serpentinele continuu, fără zone plate intermediare) și am ajuns rupți la hotelul prost iluminat pe străzile incredibil de pustii (avea Austria meci).

Ziua 9. Spre casă sau spre unde se termină autostrăzile

Ne trezim la șase, la șapte plecăm și ne mai oprim în România la benzinăria de lângă Lugoj. Având în minte ordinea și curățenia din Germania, trecând prin Austria, apoi Ungaria și intrând pe la Arad tot pe autostrăzi, vedem cumva diferențele de la o țară la alta. Nici la noi nu e rău, locurile sunt frumoase când mergi cu 130 la oră, ba chiar peisajul devine mai pitoresc ca întinderea ungară.

Platformele cu câte trei-patru mașini rulate sau afectate de accidente se înmulțesc, toate duc spre România ceea ce românii, într-o formă sau alta, vor repune pe șosele.

Apoi oprești la benzinărie și maidanezul tolănit la umbră, bărbații tineri buni de muncă ce stau la cafeluță, burtosul cu tricoul ridicat la stern, capetele betonate de pod ce răsar din iarba netăiată, șanțurile pline de gunoaie, mortăciunile, toate te anunță că ai ajuns acasă: e ceva ce n-ai mai văzut dincolo oricât le-ai căutat cu ochi ager de cârcotaș sau cu spirit de observație peste medie. E drept că la capitolul varietatea florei stăm mult mai bine, dar asta pentru că încă nu avem toți cositori cu care să radem fir cu fir și nu erbicidăm masiv – dar mă aștept să recuperăm în câțiva ani până să înțelegem ce e cu puf-puf-urile astea pline de chimicale…

Continuăm pe autostradă cu emoție pentru ce ne așteaptă de la Sibiu încolo, dar Valea Oltului se arată decentă ca parcurgere. Andrei cu Alina ne avertizează însă că micii de la Dedulești ar putea fi un obstacol și într-adevăr, pot spune că începea coloana din Râmnicu-Vâlcea. Mi se pare incredibil că sunt lăsați să funcționeze și să afecteze un drum așa de circulat și plin de serpentinele impuse de relieful Dealului Negru. Mi-am jurat că nu voi (mai) opri niciodată să le fac vânzare, din partea mea să dea faliment toate coșmeliile de acolo (chiar așa, cine cumpără fructe de supermarket, la suprapreț, impregnate cu gaze de eșapament??! ).

Scăpăm de potopul cu nori amenințători și ajungem în București, doar obosiți, pe la 21:30. Miruna ne așteaptă cu o îmbrățișare mare și cu o mulțime de întrebări ce încă nu s-au terminat. A doua zi ne trezim din nou la șase, la șapte plecăm spre Brașov, o lăsăm pe ea la grădiniță, iar noi ne așezăm la birourile de acasă: tot pe scaun, dar cu câte un monitor dinainte în locul parbrizului.

Între timp, a venit și la Brașov vara.