Intre mine si vreme e ca intre sufletul romanului si natura… stiti textele alea de la romana… codrul frate cu romanul si restu’. Zau ca am avut mai mereu aceeasi parere. Rezonanta asta ma urmarea chiar…
Insa de cand cu iarna asta de februarie m-am trezit de partea cealalta a baricadei. Ploie, frig, gheata, furtuna, vant, noroi, umezeala si la toate astea eu am raspuns cu mult chef de viata. Uite asa mi s-a nazarit! Am luat decizii cu parul in vant, cu ochii inrositi de ploaia de gheata, cu picioarele inghetate… Acum, de-o sa ma viziteze vreo raceala sau mai bine zis o viroza satula de-atata bantuiala prin autobuze si metroaie, o sa-i raspund ca nu-s acasa si ca nici nu e cazul sa mai pofteasca.
In seara asta ies boema de la metrou blindata bine de fular si doua glugi puse una peste alta cand vad autobuzul manca-l-ar mama! Primul instinct a fost s-o iau la picior si din cauza ca n-am fost singura care a luat startul am simtit si-o motivatie puternica din urma. In timp ca capatam viteza imi observam colegii de alergatura.
Un tip cu o pornire ceva mai grea decat a mea si inca doua dudui, pe tocuri. Eu cu bocancii eram oarecum in frunte, insa recunosc ca am fost temporar depasita de una din perechile de tocuri… Bai nene, tipa chiar se pricepea la asta. N-a tinut-o mult, dar jos palaria pentru aia 20-30 de metri!
Sa zic ca distanta totala a fost cam de 200 de metri… in conditiile in care autobuzul ne-a ajuns, ne-a depasit si oarecum ne-a asteptat. Si cum alergam eu asa, nesperat de bine la cat eram de infofolita, ma uitam la perechea de 4 alergatori-viteza si m-a bushit rasul. Cum naiba sa razi cand alergi??!
Dar eram atat de comici. Si noroiul care sarea in sus de sub talpile noastre! Si tocurile alea care scoteau tipete disperate! Si cat e de greu sa mai alergi dupa ce te-apuca rasul! N-am renuntat insa, desi imi simteam splina ca pe-o bila de bowling din-aia de 16 kilograme.
Tipul ajunge primul si se opreste langa usa din spate ca sa ne astepte si pe noi!. Sarim una cate una de parca urma decolarea finala si cum motoarele erau deja pornite emotia imbarcarii parea de-a dreptul reala. La sfarsit a urcat si el. Ce sa mai??! O echipa dom’le, o echipa!
Urcam, toti fericiti, toti incercand sa ne tragem sufletele in cat mai multa liniste. Ma abtineam din greu sa nu rad. Nu de alta, dar imaginea aia din desenele animate in care limba atarna pe-afara de efort, iar ochii lesinati isi lasa colturile-n jos, imi straruia groaznic in minte.
Am intors capul, am tras aer adanc in piept si-am numarat de vreo doua ori de la 1 incolo… e o metoda tampita, dar merge cand trebuie sa te abtii dintr-un ras de unul singur… Poti incerca si in alte limbi… ideea e sa-ti distragi singur atentia. Ca astia trei erau seriosi. Mai rau imi venea sa rad. Rosii, dar seriosi. Asa relaxati in incordarea lor de parca ar fi tras o plimbare lejera pana-n statie.
Cobor, dar nu fara sa mai privesc inca o data spre echipa mea. Pe ele doua le-as fi recunoscut mai degraba dupa toace, dar cand am dat de fata tipului care arata ca scapat din transee, nu m-am mai putut abtine. Am ras. Da am ras, am chicotit, am simtit valuri de ras pana in stomac si inapoi. Si ochii si obrajii mi s-au umplut de ras si fiecare muschi din mine a ras!
Nelamurirea de pe chipul lui – nepretuita!