Toc-tac Toc

23 ianuarie 2009 – Dambovita, Bucuresti. Podul de la Unirea. Eu. In drum spre serviciu si ca mai mereu, in intarziere.

De obicei imi incetinesc pasii. Nu stiu de ce. Imi place ca exista lucruri pentru care sa ma opresc in loc. Podul Unirii e unul dintre ele. Mersul meu e unul soldatesc prin excelenta. Cand port cizmele cu toc scadenta rasuna intr-un fel anume care imi place si-mi da o muzica stranie. Toc-tac Toc… Cu unul din picioare calc putin aiurea, intai tocul apoi varful… Cu celalalt doar tin ritmul si in acelasi timp sustin!
Acum… oricat m-ar incanta Toc-tac Toc-ul, zilele cu tocuri sunt foarte rare si pe cat de rare sunt pe atat de pretuite.

Azi insa, bocanci. Boc-Boc. Atat. Incetinesc ca de obicei…
Boooc – Boooc… Boooc… Boc.
Ma intreb ce voi invata astazi. E aceeasi ruta, aceeasi ora, aceeasi destinatie, dar cu siguranta o alta zi.

Bineinteles, o poza:

La doar 2 centimentri departare de sursurul abia auzit al apei intr-un oras bolnav fonic de atata trafic, alta poza:

Stiu, bucurestenii astia, nesimtitii, necivilizatii… oamenii astia fara dragoste de mediu, fara responsabilitate, fara constiinta…
Imi intorc privirea. Trotuarul inca e liber in portiunea asta. Profit de el cat mai pot. Mai incolo, ca pieton, va trebui sa-l ocolesc pe carosabil… E uimitor cat de perfect se pot parca masini intre doi copaci, lipite la milimetri de gard si asta dupa ce s-a urcat o bordura considerabil de inalta.
Deh, nevoile unora imping limite…
Evident, poza:

Simt ca incepe sa va placa. E o dimineata frumoasa, calduta. Putin soare, exact cat trebuie pentru un ianuarie… Apa asta ma atrage inevitabil. Nu pot sa nu va arat si voua:

Dambovita inca mai are putina gheata. Suficienta cat sa-mi daruiasca niste reflexii frumoase. Eu si telefonul meu inca ne invrajbim sa facem poze. Nu ne abandonam unul pe celalalt. Nu inca!
In stanga, Tribunalul. In dreapta, ceea ce ar trebui sa fie Biblioteca Nationala. E doar o ruina, arsa, parasita, buna pentru filmari. In centrul orasului iata, o ruina veche utila doar imaginilor noi.
Punctele albe – pescarusi.

Am terminat? Nu.
Pentru ca exista maluri si la mal se-aduna in continuare mizeria:

Acum sa va spun ce NU am invatat azi:

– ca orasul asta e urat ca naiba si mizerabil ca o groapa de gunoi
– ca orasul asta e o combinatie stranie de frumos si urat, de vechi si nou, de suprapopulat si abandonat
– ca drumul meu pana la serviciu e mai frumos totusi ca al altora
– ca vad mai multi pescarusi intr-o zi decat 90% din populatia Romaniei
– ca desi sunt aproape trei ani de cand am aceeasi ruta inca nu m-am plictisit de ea
si etc etc

Ce am invatat azi este ca nimic pe lumea asta nu e doar frumos sau doar urat. Ca vedem de cele mai multe ori doar partea care ne convine, care ne multumeste, care rezoneaza cu starea noastra de spirit. Ca atunci cand suntem tristi, lumea e urata si daca suntem fericiti, lumea e frumoasa si ea.
Nu, dragii mei, universul asta al nostru e asa cum e… Sa nu intoarcem privirea cand ne doare ceea ce vedem si sa deschidem ochii cu adevarat cand Frumusetea se revarsa peste noi!

Pentru ca nu-i asa, cerul de azi e posomorat, dar e un cer de Primavara oglindit asa chiar si intr-o baltoaca:

I want to thank you
for giving me the best day of my life