Cand nu te voi mai recunoaste

Va veni o zi cand nu te voi mai recunoaste. Ochii mei te vor cauta din ce in ce mai tanar in timp ce tu vei fi din ce in ce mai batran. Exista mii de cai prin care te-as putea cauta si stiu ca te-as gasi si totusi… n-am s-o mai fac.

Prefer sa te simt in urma mea la fiecare pas, sa te simt privindu-ma, sa ma simt infiorandu-ma, sa ma rusinez din senin uneori in cea mai gri intimitate, sa ma infumurez vazandu-ti cat iti plac de mult intr-un vis nedorit dintr-o dimineata de insomniac rapus.

Prefer sa alerg dupa fiecare autobuz crezand ca tu vei fi acolo si vei intoarce spre mine capul dupa a sasea statie din cinci. Prefer sa las autobuzul sa treaca de zeci de ori facandu-mi din statie o sufragerie de burlac, o gara de pufait tigari, jucand un teatru ieftin, al asteptarii cuiva.

Prefer sa-ti dansez din senin si tu sa razi surprins ca eu chiar fac asta… apoi ai deveni serios, stiu, si dansul meu ar deveni ametitor pana cand ai disparea… Prefer sa trec tigara din mana dreapta in cea stanga uitand ca nu mai fumez de mult.

Prefer sa alerg la fereastra, sa-ti deslusesc conturul sub copacul nostru, sa cobor, sa nu mai regasesc copacul… sa nu ma grabesc la intoarcere caci poate pasii ce se-aud pe alee sunt ai tai si sa mai intarzii o vreme, evitand liftul, urcand  treptele cum si tu le-ai urca…

Prefer sa te astept pe malul imaginar al unui lac desi nu exista niciodata ponton pe malul care-mi trebuie.

Va veni o zi cand nu te voi mai recunoaste. De ma voi opri, lasa-ma sa trec mai departe.

4 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *