Suferinţă vs. bucurie: dăruire vs. irosire

Când eram mică mă rugam ceva mai des la Dumnezeu. Şi nu când aveam nevoie, nu, atunci îmi era ruşine să mă milogesc, ci atunci când consideram că am făcut o faptă bună şi că aş merita un fel de „răsplată” sau măcar dreptul de a îndrăzni să-mi doresc ceva. De cele mai multe ori îi ceream să îi aibă în pază pe mamaie şi tataie, iar pe mine să mă facă înţeleaptă când oi fi mare. Nu ştiu de unde îmi intrase ideea asta în cap, probabil din vreo poveste, dar nu voiam să devin vreo zână ci doar să fiu deşteaptă, să ştiu multe lucruri (ca de pildă răspunsul la orice întrebare posibilă – o minte de copil crede că există o mulţime finită de întrebări pe lumea asta) şi mai presus de toate, să am acea înţelepciune de care dădeau dovadă bătrânii cărţilor, dar şi unii din sat la care priveam şi ascultam cu multă admiraţie.

Şi îmi mai doream ceva, mulţumirea. Să pot să mă bucur şi să mă mulţumesc chiar şi cu o fărâmă.

Când eram ceva mai mare, mă rugam tot mai rar la Dumnezeu. Şi de fapt nu mă rugam, ci îi mulţumeam. Şi nu înainte de a trece la fapte, ci doar după ce faptele erau săvârşite, încheiate, indiferent de natura rezultatului, convinsă fiind de faptul că mai rău întotdeauna se poate şi că toate se întâmplă cu un scop. Şi nu doar atât, dar mereu simţeam că El e cu ochii pe mine şi că sunt datoare de a-mi construi propriul drum, de a lua propriile decizii fără ajutor suplimentar. Am renunţat să-mi mai doresc înţelepciunea pentru că naivitatea a început şi ea să se mai destrame, iar lumea să capete contur dincolo de marginea satului şi de-atunci nu s-a mai oprit din crescut…

Acum, am vreo doi ani cred, de când nu m-am mai rugat. Nu e o mândrie, nu e o ruşine. E pur şi simplu un adevăr care mă reflectă. Aş putea fi ipocrită, aş putea urma tradiţia în care am fost crescută, aş putea… dar nu simt. Simt că El există, dar nu simt nevoia de a-i cere ceva, de a-i mulţumi pentru ceva. De fapt, simt că nu e timpul încă (încă pentru ce, nu ştiu să vă spun) şi mai şi cred că întoarcerea la credinţă când eşti în nevoie (aici a se înţelege mai multe tipuri de nevoi) este o mare minciună şi-o jignire adusă şi Lui şi ţie ca om. Dar să mă întorc la înţelepciune.

Despre ea am vrut de fapt să scriu, dar am făcut acest mare ocol, nu lipsit de sens însă. Este vorba până la urmă de idealul fiecăruia dintre noi de împlinire. Fiecare etapă a vieţii schimbă sau consolidează acest ideal. Fiecare dintre noi are o ţintă, pământească sau nu, şi de cele mai multe ori ea se ascunde sub chipuri accesibile: familie, casă, scoli, diplome, bani, plăcere pură, inovaţii, performanţă, recunoaştere, marea iubire etc.

În prezent am renunţat la înţelepciune (poate tocmai pentru că am măcar un dram din ea care îmi şopteşte că nu există şcoală pentru aşa ceva, dar nu se ştie niciodată, adaug eu trufaşă), am renunţat la deşteptăciune (căci infinitul de întrebări ale lumii mă descurajează, uneori nu-mi trezeşte interesul, iar alteori ţinerea de minte mă sabotează şi ar mai fi câteva motive care să mă absolve de regrete), dar n-am renunţat la mulţumire. La bucurie.

Am observat că oamenii drămuiesc diferit suferinţa şi bucuria. Când ceva se întâmplă rău (unde rău = nedorit, că n-aş vrea să intru în polemica bine-rău) omul îi acordă un anumit timp suferinţei, mult mai lung decât cel pe care i l-ar fi acordat succesului. Şi nu e doar mai lung, ci şi mai intens. În suferinţă omul se reculege, se analizează, se înfurie, se consolează, îşi acordă timp sieşi de introspecţie, se redescoperă, evoluează, toate acestea făcându-se cu o anumită intensitate, poate şi de aceea omul trecut prin multe necazuri afirmă deseori: aşa am simţit că trăiesc!

În suferinţă omul se apropie de oamenii ce rezonează stării sale, dar atât, trăirile îi aparţin şi îl consumă cât este nevoie. De aici rezultă poate  singurul punct comun cu bucuria: să nu fii singur… contează!

În schimb, bucuria se consumă repede şi cu o intensitate limitată. De multe ori, se „sărbătoreşte”, iar petrecerile ţin ca în poveşti: trei zile şi trei nopţi. După, viaţa îşi reia cursul cu alte provocări consumabile. Cât ajunge omul să se cunoască în momentele de bucurie? Prea puţin. Chiar şi acum se vede că despre suferinţă aş putea scrie o pagină întreagă, despre bucurie… câteva rânduri doar.

Asta şi pentru că omul nu ştie să se bucure. Nu e ceva exersat. Bucuria se reduce la o reacţie. Suferinţa, nu.

Am început să mă gândesc la aceste lucruri după ce mi-am dat seama că bucuria e o cale spre împlinire. Câteodată singura. Mai mult de atât, e aproape o artă, iar arta prin definiţia ei e talent, dar şi… muncă. Întâlnim în viaţă oameni senini, curaţi, şi nu putem să nu ne întrebăm cum mai pot fi aşa după ce au trecut printr-o anumită serie de evenimente… nedorite. Ei au învăţat să se bucure de fiecare clipă destinată bucuriei şi nu doar să se întristeze. Ei au învăţat să nu irosească energia benefică a bucuriei, dreptul ei de a fi trăită cu aceeaşi intensitate cu care altădată suferinţa i-a măcinat. Acest echilibru firesc (obiectiv gândind, bucuria şi suferinţa ne sunt date în egală măsură; voi nesocoti starea neutră, apatia), cu care ne naştem, este alterat pe măsură ce creştem tocmai pentru a ne descoperi fiecare, după propriile puteri, Calea. Şi aici, pentru cei mai mulţi, intervine Dumnezeu.

Voi începe cu întrebarea: câţi L-au (re)descoperit pe calea bucuriei şi câţi pe a suferinţei??! Pe câtă lume auzi, îmi merge atât de bine încât m-am apucat de rugă şi postit??!
(în realitate nici nu se bucură atât de mult şi de intens cât să se mai gândească şi la cele sfinte…)

Şi voi răspunde cu o altă întrebare: câţi au descoperit calea bucuriei (înainte de a le fi „arătată” de El) şi au păsit singuri pe ea?

Eu subscriu deocamdată propriilor puteri şi nu sunt nici de partea celor care cred, adevăraţi credincioşi sau nu,  şi nici a celor care nu cred, impropriu numiţi atei. Aşa că nu mă interesează salvarea şi devenirea mea prin Cineva atâta timp cât nu mi-am epuizat resursele, deşi mi-ar fi tare lesne să mă abandonez unui ritual… E mândrie sau e de fapt o smerenie ascunsă? E povestea fiecăruia dintre noi până la urmă, acea poveste de care nu facem uz şi pe care n-o încredinţăm uşor şi altora.

Suntem oameni şi suntem supuşi clişeelor: greşim, suferim, ne refugiem, uităm, primim, irosim. Şi ne place să credem că vom deveni. Şi pentru aceasta, nu încetăm a ne căuta Locul în sufletul acestei lumi.

Cei aflaţi în suferinţă, sunt mulţi. Poate la fel de mulţi sunt şi cei care adoptă neutralitatea, neimplicarea, puţinul. Cei mai puţini sunt cei care simt bucuria pură. Îi recunoşti după cât sunt de plini de viaţă. Strălucesc pur şi simplu.

Eu n-am aflat (încă) ce fel de om sunt (de parcă se termină vreodată aflarea asta…), dar când irosesc o clipa cuvenită bucuriei, mă reneg.