Ar fi fost prea frumos sa ninga. Prea frumos sa fie o iarna adevarata. Pacat. Traim doar surogate. Ne hranim cu ele. Le cautam si le aducem in viata nostra incercand sa completam ce ne lipseste. Cate un pic in fiecare zi pana cand nu mai raman decat ele…
De ce nu ma mai mira asta??! Ar trebui sa simt mirare, dezamagire, tristete. Ceva. Dar, nimic. Cat naiba am mai imbatranit intre timp??!
Imi amintesc ca-mi placea intr-o vreme sa privesc in ochii oamenilor. Asa direct, fara teama, pana in adancuri. Unii tresareau, altii nu.
Altadata as fi vrut sa-mi invat ochii sa vorbeasca. Cand te uiti in ei sa nu fie nici goi, nici confuzi, ci clari. Cat se poate de clari. Sa mangaie cand mainile n-ar fi putut mangaia. Sa incurajeze cand vorbele n-ar fi putut sa se rosteasca. Sa planga cand lacrimile ar fi plans prea putin. Sa spuna ei in locul meu ajutor, ma doare, sunt fericita, zbor, mor…
Ar fi fost prea frumos sa ninga. Mult prea frumos. Mult prea adevarat. S-ar putea spune ca cineva din orasul acesta n-a meritat. Si pentru ACEL nefericit suntem toti nefericiti. Haideti sa ridicam piatra de jos! Sa o indreptam si sa lovim. Sa ne incordam nervos maxilarul. Sa ne privim fata in fata cu vinovatul si sa ne intrebam care dintre noi e surogatul.
Apoi sa strangem cu toata forta pumnului piatra…