In viata suntem mai mereu singuri. Alegem sa fim asa dincolo de aspectul social al naturii umane. De cele mai multe ori tanjim dupa momentele de singuratate, ca apoi sa vrem sa le alungam, sa le umplem. Sa ne umplem viata.
Am cunoscut multe tipuri de singuratati, cele mai multe m-au cautat ele pe mine si nu invers. Am fost un copil singur caruia ii lipseau parintii, un copil caruia ii lipseau prietenii. Am fost un adolescent singur, neadaptat, intr-un mediu in care nu-mi gaseam corespondenti. Am invatat sa nu am asteptari de la oameni.
Imi doream Singuratatea pentru ca ma ajuta sa ma cunosc, sa-mi gasesc timp pentru sufletul meu, sa visez in liniste. Era o singuratate grea insa. Fara sa te plangi nimanui, fara sa te arati slab si deznadajduit, fara sa impartasesti cu incredere si celorlalti macar fragmente din tine. Fara sa daruiesti bucuria. Fara sa simti ca ai 16 ani si nu 80.
Am devenit o femeie singura, indragostita, alaturi de un barbat care nu mi-a intuit niciodata singuratatea. Si aceasta a fost cea mai rea dintre toate. Singuratatea in Doi. Asteptarile sunt mari ca doar i-ai dat viata ta, iubirea ta, sufletul tau. Iar El a luat totul ca pe un ornament nemaiintalnit de frumos. Si l-a prins in brazii de Craciun din an in an, l-a lasat sa straluceasca si l-a lasat in intuneric, l-a admirat si l-a uitat.
Gandurile mele au ramas mai departe doar ale mele, sperantele mele s-au asezat timide deoparte. Asteptam ca El sa ma deschida si sa ma citeasca. Dar n-a facut-o niciodata pentru ca s-a multumit cu ochii mei mari si negri care tradeaza un optimism si un zambet continuu. Dar ei sunt doar niste ochi plini de viata ai unui om care observa lumea si se bucura de frumusetea ei. Chiar si atunci cand frumusetea intristeaza.
Singuratatea in Doi ucide in cele din urma. Lent, cinic, inevitabil. Te apasa, te sugruma, creste in interiorul tau ca un parazit care incet, incet te acapareaza. E tot ce-ti mai ramane. Tocmai de aceea e greu sa te eliberezi si sa te regasesti.
M-am reintors la vechea mea Singuratate. Si Ea la mine. Ne simtim bine impreuna, ca niste vechi prieteni. Vine si pleaca. Nu-mi ia sufletul cu ea, nu ma incolteste. Ma face sa invat a zambi un optimism adevarat.
Si sa nu-mi mai doresc ca Altcineva sa-mi umple propriile goluri.
singuratatea in doi?cred ca este o autodistrugere daca o accepti.nu poate vorbi despre ea decat o persoana care a trecut prin asta.si mai grav este cand unul din cei doi nici nu realizeaza acest lucru.te distruge incet,incet,fara macar sa observe ce monstru ai devenit.de fapt,cred ca amandoi devin monstrii unul pentru celalalt.
cred ca toti avem dreptul la fericire si trebuie s-o cautam.sa redevenim printi(printese) si sa invingem monstrul care am devenit in acel moment de slabiciune. sunt atat de multe lucruri importante si frumoase in viata pe care merita sa le rezolvam incat…restul sunt doar mici obstacole care ne fac puternici si ne modeleaza caracterul.cred ca atunci cand simtim ca ne lasa puterile,sa ne uitam in jur.sa vedem adevaratele probleme ale vietii:boli incurabile ce-si asteapta pacientii slabi,criminali care ucid cu bestialitate persoane slabe,accidente rutiere ce distrug vieti ale unor persoane slabe.oare nu ar trebui sa fim puternici pentru a nu ajunge in vreo situatie similara?
E nevoie de foarte multa incredere in persoana de langa tine ca sa eviti singuratatea… si nu orice fel de incredere.
Nu am scris niciodată despre subiectul ăsta, pentru că pe vremea aceea nu exista blog. Nici măcar internetul nu ajunsese în RO. Sau mă rog, nu la mine. În funcție de sensibilitatea fiecăruia, SÎD (= singurătatea în doi) este o traumă. Cu atât mai adâncă, cu cât falsul cuplu se târăște în doi de ochii lumii. Am ieșit dintr-o astfel de relație după patru ani de extraz pozitiv și negativ. S-a întâmplat taman de ziua mea. În loc de trandafiri roșii și șampanie …. primeam cadou …. eliberarea dintr-o situație care cangrena de vreun an de zile. De atunci nu am mai acceptat compromisul. Când mie-e greu și foarte greu mă gândesc că mai bine singur, decât cu un absent lângă mine. Sunt acum parțial membru al unei familii de 4 persoane. Am ajuns aici (ieri m-am mutat cu acte în regulă) întâlnind pe potecă, prin pădure, o tipă. De vârsta mea, blondă, cu ochi albaștri minunați. Și obosiți. Cu un suflet obosit și însingurat. Un soț și doi băieți adolescenți. Mama este singură și nu are cu cine vorbi. Cei trei bărbați din viața ei o caută doar când au nevoie să mănânce și când nu-și găsesc șosetele sau caietele pentru școală. Femeia era bolnavă de însingurare în mijlocul propriei familii. Suntem împreună de aproximativ 3 săptămâni și tristețea din ochii ei începe să mai lase din profunzime. Vorbim mult, facem cam 70% din zi împreună. Și ne completăm. Întâmplarea face că totul între noi se potrivește. Dar mă uit la ea, la viața ei …. și mă întreb ce preț are uneori ”a fi în rând cu lumea”, adică a părea că ai familie. O femeie închisă într-o colivie de aur pentru că …. dacă prietenul îl poți lăsa deoparte, de soț poți divorța …. de copii e mai greu. E prima oară când sunt în interiorul unei familii și trebuie să recunosc că Singurătatea acestei Mame mă doare.
Claudia, îți doresc totuși să găsești bucuria unei relații potrivite. Te poți îndrăgosti de statutul de single, dar de statutul de lonely mai puțin. Pe măsură ce trece timpul apar noi aspecte ale vieții singuratice și însingurate și uneori volumul de apă sărată care se adună prin lacrimi nu compensează sentimentul de libertate pe care simți că-l ai atunci când poți face orice vrei tu, fără să mai ții cont de celălalt.
Îți doresc să găsești relația în care Reciprocitatea să fie cheagul și Comunicarea să fie nucleul.
Îți doresc să-ți fie bine de fapt. Ești singura care știe cum îți este bine.
Îți spune asta un fost copil care s-a regăsit puțin în istoria vieții tale, care a crescut singur, pe mutește, isolat, controlat, fără acces la prietenii, colegi, relații, a intrat singur în viață cu capul prin perete și …. un om matur care continuă de unul singur să ofteze după un sentiment pe care limba germană îl încheagă în cuvântul Geborgenheit.
Am citit și răscitit rândurile tale. Îți mulțumesc pentru ele, căci deși au trecut ani de când am scris Singurătate în doi, iar omul de lângă mine e unul prezent, am realizat că pentru unii dintre noi calea e fără întoarcere. Există acceptare și echilibru, însă persistă și cele ce ne-au făcut puternici sau ne-au șlefuit de-a lungul timpului.
Golurile cronicizate nu mai pot fi umplute și devin inofensive la un moment dat, totul e să nu lași să se formeze altele. Viața e prea scurtă pentru a ajunge la maturitate emoțională în mai multe rânduri…