Când e luni dimineaţa şi tu alergi de plăcere în jurul unui lac, viaţa îţi pare cu siguranţă, frumoasă. N-are cum altfel! Raţele stăteau netulburate la mal pieptănându-şi penele cu ciocul, veveriţele se bucurau de iarbă fără să se refugieze în copaci, graurii şi alte vrăbiuţe păreau să nu se sfieze de paşii mei tap-tap ce loveau ritmat astfaltul aleii.
La ce mă gândeam? Bună întrebare! Nu reuşeam să mă gândesc la ceva anume, poate doar la faptul că genunchiul meu aleargă acum 3km fără pauză. Cu muzică în urechi ar alerga mai mult, aşa îl bag prea mult în seamă. Bănuiesc. Dar n-aş mai auzi păsările cântând, aş fi lipsită de liniştea ciudată a parcului ce mă face să uit că dincolo de graniţele lui se gâtuie oraşul…
Apoi, mi s-a făcut dor de casă, de locul copilăriei, dar nu de un deal anume, de o potecă anume, de fântâna de sub nuci sau de cimitir, ci de tot deodată. În vremea aceasta se cam termină de prăşit porumbul şi se începe îngropatul. Mi-e dor de zorii aceia în care sapa lovea amorţită pământul, frunzele înalte şi verzi aveau o mângâiere tare aspră, iar roua mă lecuia pentru o clipă.
Rândurile erau lungi şi multe, îmi părea incredibil că până seara vom termina. Ziua trecea, soarele ne ardea trupurile ce se izbăveau de trudă prin vorbe şi glume, prin poveşti spuse de o mie de ori, dar care se mai voiau auzite încă o dată. Sapa căpăta un scârţâit sinistru, praful se aşeza ca într-o pictură pe picioarele mele, ţărâna îmi intra în târlicii de cauciuc şi parcă nu-i mai simţeam atât de încinşi.
Rândurile deveneau din ce în ce mai puţine, dar parcă şi mai lungi. Când mă apropiam de final, o energie extraodinară ieşea de undeva dintr-o cutiuţă ascunsă şi totul îmi părea ca şi cum abia ar începe.
Alergam spre casă spre a ajuta la pusul mesei. Răcoarea serii şi gândul că am terminat treaba se aşezau ca paiele pe focul abia mocnind al ostenelii. Atunci… puteam! Dar pot şi acum, îmi spun când simt că respiraţia haotică îmi ucide pieptul şi îmi cere să mă opresc din alergare.
Sunt praguri, sunt momente peste care dacă treci, dacă continui să alergi, vei duce rândurile până la capăt. Nu pentru că îţi cere cineva, nu pentru că automatismul vieţii te controlează inevitabil, nu din vreo ambiţie temporară de a sfârşi ce ţi-ai propus, ci pentru că faci asta din lăuntrul firii tale, dintr-o responsabilitate şi o datorie faţă de ceea ce ţi-a fost dat necondiţionat, prin naşterea în astă lume. Căci despre aceasta este alergarea.
„Sunt praguri, sunt momente peste care dacă treci, dacă continui să alergi, vei duce rândurile până la capăt. Nu pentru că îţi cere cineva, nu pentru că automatismul vieţii te controlează inevitabil, nu din vreo ambiţie temporară de a sfârşi ce ţi-ai propus, ci pentru că faci asta din lăuntrul firii tale, dintr-o responsabilitate şi o datorie faţă de ceea ce ţi-a fost dat necondiţionat, prin naşterea în astă lume.”
Un mesaj deosebit. Piedici, baricade, ambuscade – ne lovim de toate de-a lungul trecerii prin viaţă. Uneori suntem în genunchi. Alteori ni se pare că nu ne poatre sta nimic în cale. Este foarte important să avem mentalitate de învingători. Altfel ni se va părea fiecare zi o greutate mult prea mare.
Gânduri bune la început de săptămână!
@Lisandru: cand am scris eram sub impresia puternica a momentului, acum reciteam si cumva si datorita comentariului tau am simtit paragraful ca fiind mai mult decat o stare. Iti multumesc pentru citire si ma simt magulita de calitatea cititorilor mei. Nici o rasplata nu poate fi mai mare!
O saptamana insorita si o umbra potrivita! 😉
Frumos spus 🙂
no, da ştiu că-ţi place să visezi:)„soarele ne ardea trupurile ce se izbăveau de trudă prin vorbe şi glume, prin poveşti spuse de o mie de ori” frumos
@Costea: multumesc! Si de vizita, te mai astept!
@injineru: ce vis dom’le? amintire poate! Si inca vie, parca prea vie!
am folosit greşit termenul:):P
Si mie mi se face dor, cateodata, de locurile copilariei mele, iar senzatia amara pe care o am cand realizez ca sunt de mult duse, este compensata(in parte) de faptul ca acele locuri or sa traiasca la nesfarsit in mine.
M-a emotionat postarea ta.
ca intotdeauna astept nerabdator postarile tale, nici de data asta nu m-ai dezamagit. Ai un stil aparte de a spune lucrurile. Felicitari pt postare
@Shaman, Mircea: Ca de obicei, rezonati la cuvintele mele si eu rezonez la comentariile voastre, nu m-am ferit niciodata sa ascund anumite stari de spirit pe care multi le considera „prea personale”, insa mie imi par cat se poate de… normale. Sper insa sa nu ma apuce nostalgii de fiecare data cand ies la alergat caci nu le voi trece cu vederea 😀
O zi frumoasa!
N-am sa spun nimanui ca ce e scris cu rosu e special pentru mine, ramane secretul nostru. 🙂
Dincolo de asta, m-a induiosat paralela urban-rural, pentru ca am simtit marele dor dintre ele
@Leo: E secret, peceluit, stampilat, uitat… aaa… ce secret era??!
De multe ori ma simt traind intre cele doua lumi, nu neaparat separate si chiar deloc derutant…
Si ajungem la zicala : „Daca vrei, poti!”…
@Nico: asa e, insa virgula dintre „vrei” si „poti” poarta adevarata poveste 🙂