Cum am amintit în postarea precedentă, rămânerea peste week-end în Bucureşti s-a datorat concertului de pian susţinut de Alice Sara Ott la Sala Radio la aniversarea celor 15 ani de Radio România Muzical.
Deşi o ascultasem de dinainte pe youtube la invitaţia lui Andrei, întâlnirea pe viu a fost cu mult mai emoţionantă decât imaginaţia putuse prevedea. O prezenţă albă, diafană, firavă, desculţă, într-o rochie simplă, verde, ale cărei mătăsuri o făceau să pară şi mai ireală deşi se afla la doar câţiva metri de scaunul meu.
Am putut s-o urmăresc îndeaproape, deşi deseori mintea a fugit departe într-o lume numai de sunete lăsând ochii aţintiţi în gol ca să revin de fiecare dată din vis înapoi în vis.
Când s-a anunţat pauza am avut o tresărire cumplită, cum adică pauză, abia au trecut cinci minute… Nu m-aş fi putut sătura.
În vreme ce degetele abia i se mai zăreau în iureşul fugilor, poveşti nenumărate se aşezau cuminţi în colţurile minţii mele de jur-împrejur până când am cedat muzicii şi ultimul bastion al gândurilor.
Dar s-a terminat, Alice s-a ridicat şi a plecat, s-a întors în bis-urile extaziate ale unui public ce ca şi mine mai voia, ne-a dăruit La Campanella şi un Fur Elise, dar şi o muzică de purtat spre casă ca un fel de haină aruncată peste umerii interiorului nostru.
Iniţial am vrut a scrie despre cât de frumoasă mi s-a întruchipat această femeie din trupul şi muzica ei. Sau despre cum în sala tăcută de capete vibrând, erau totuşi două instrumente, pianul şi tusea, la cel din urmă orchestraţia fiind în ton cu anotimpul, adică numeroasă. Apoi despre cum m-am simţit în pantofi şi fustă experimentând astfel nu ţinuta în sine, ci starea, sau despre cum, în pantofi, tălpile mele deranjate de alergarea de peste zi, urlau. Însă toate aceste impresii fugare au fost estompate şi le-am scris tocmai în ideea deşertăciunii lor.
În definitiv, nu pentru muzică s-au inventat cuvintele.
Din concert,
preferata mea – Ludwig van Beethoven, Sonata pentru pian No. 3 in C major, Op. 2, No. 3, Adagio
Franz Liszt, La Campanella un studiu cu un ritm nebunesc – youtube link
Si nici o poza. E greu, nu, sa manuiesti cuvintele cand vine vorba de muzica?
Te simti oarecum nostalgic dupa lumea ideilor a lui Palton cand asculti muzica si asta datorita starii extatice pe care nu o putem deloc cuprinde intr-un cuvant.
intr-adevar, nu pentru muzica s-au inventat cuvintele
@Dunia: am stat ceva sa ma gandesc daca sa iau aparatul foto cu mine sau nu. Stiu ca in timpul spectacolului nu e voie asa ca am considerat ca daca o sa-l am, o sa cedez tentatiei… Mi-ar fi placut mult sa-l am cu mine, macar pentru momentele dintre cantari cand pianul astepta singur pe scena pustie…
@Andreea: si ce neputinta te apuca cand afli asta…
frumos, cuvintele sunt de prisos
fara cuvinte