Daca e sa admit existenta macar uneia dintre bolile de care sigur sufar, atunci recunosc scenaristica. Aseara m-am asezat in pat la o ora ciudata, adica 11. Cum zaceam eu asa, fara chef de nimic si sleita de puteri de-abia tragand plapuma peste si refuzand sa ma intind dupa firul lampii ca s-o sting, am inceput sa ma gandesc…
Eram sus pe munte, pe creasta mai precis, zapada imi trecea de glezna, purtam coltarii si eram legata in coarda… Ceilalti erau oarecum imprastiati, creasta era cand foarte lata, cand foarte ingusta si la un moment dat eu alunec… si alunec si raman suspendata in coarda la capatul cornisei… Nu stiu eu mare lucru despre corzi si sisteme de prindere sau cum e sa te uiti la cornisa de sub ea, dar ma gandesc sa folosesc o coarda mai mica ca sa urc pe coarda de care inca… atarn. Cel de sus nu ma poate trage si nici nu va elibera coarda prea devreme asa ca inca mai am timp sa face ceva. Nu sunt speriata, frigul nu m-a cuprins inca, imi simt mainile. Nu am coarda aia mai mica la mine, ma gandesc sa ma catar in sus pe coarda, dar eu n-am putut face in viata mea o tractiune. Asta ma inspaimanta de-a dreptul. Am ceva forta in maini, dar nu am putut face niciodata tractiuni sau flotari… Si nu sunt atat de grea cat sa nu ma pot duce in spate!
Si-atunci am sarit din pat, m-am asezat in pozitia regulamentara si-am executat din scurt si corect primele 5 flotari consecutive din viata mea. La sfarsit m-am ridicat, imi simteam zambetul, mainile tremurand din toate incheieturile si iarasi… zambetul.
M-am pus in pat si-am reluat scenariul in care strigam sa mi se mai dea un pic de coarda, am facut un balans de vreo doi metri si m-am prins de o stanca… Am eliberat coarda, m-am adapostit intr-o crapatura sau intr-o fereastra, oricum ceva safe, pana cand cei de sus au spart cornisa cu pioletii si am putut sa ma catar inapoi… Apoi spre binele meu, am adormit 🙂
„pana cand cei de sus au spart cornisa cu pioletii si am putut sa ma catar inapoi…” de obicei in momente ca asta eu ma trezesc (si ma bucur ca a fost doar un vis) 🙂
Recomandarea mea este să renunţi să te uiţi la:
Touching the Void,
The North Face
sau
The Beckoning Silence
seara… =))
Scena e din ele şi-ţi face rău, uite… =))
@Serban: visele sunt chiar hard, cand sunt 😀
@Je, @Dan: am vazut Touching the Void, dar nici de departe nu m-a impresionat ca The North Face pe care l-am vazut aproape tremurand. Scena mea e cumva o combinatie din cele doua, una pe care mintea a recreeat-o cat se poate de real. Dovada ca s-a secretat adrenalina necesara… flotarilor.
Ce-i drept in ultima vreme am vazut foarte multe poze cu de toate si imi imaginez tot felul de situatii. Nu ma pot abtine si odata pasind pe munte, chiar si asa imaginar, vreau sa duc traseul pana la capat.
Maine insa plec la munte sa mai sting din dor 😉
Ai vazut filmul „Touching the Void” ?