Mulți știu că vine o vreme când înnebunesc salcâmii. Cântecul cu pricina i-a făcut celebri. Socul și păducelul, cornul și sângerul, salcia și plopul, dar și mulți alții ca și multe altele își așteaptă rândul să fie cântați/cântate, dar se pare că după salcâm și tei nimic nu mai poate urma; s-au terminat cântecele.
Și omul care stă lângă un salcâm poate fi la fel de nepăsător ca lângă un soc sau un tei, dar dacă stă lângă o pădure de salcâm sau de soc sau de tei atunci începe să simtă nebunia aceea ce-i inspiră pe unii, pe alții. Omul e o ființă care se încrede fără a cerceta deși îi place să creadă taman invers. Omul e o ființă care experimentează recunoașterea mai degrabă decât cunoașterea. E drept că s-ar ajunge prea departe dacă toți am cunoaște.
Când omul simte mirosul puternic al pădurii de salcâm își amintește de cântec, recunoaște că pădurea aceasta trebuie să aibă un merit nemaipomenit al ei pentru că alții au stabilit asta înaintea lui. Și orice impresia a sa și a acelui moment în particular se contopește ce-a existat dinainte.
În seara asta când am trecut pe sub ei, pe sub salcâmi, cu nările impregnate de un oraș străin, de un continent străin, am recunoscut parfumul inconfundabil, hrănitor. Și era să cad în capcana înnebunirii, dar n-am făcut-o. I-am savurat de parcă ar fi primii salcâmi mirosiți vreodată, de parcă nu le-aș ști numele, cântecul, de parcă nu le-aș purta amintirea. I-am savurat anonim. Eu sunt un om care observă mai degrabă copacii din jur decât oamenii, dar cu toate acestea m-am simțit un adulmecător umil al unor esențe pentru care cântecele nu s-au terminat, abia stau să înceapă…
„În seara asta când am trecut pe sub ei, pe sub salcâmi, cu nările impregnate de un oraș străin, de un continent străin, am recunoscut parfumul inconfundabil, hrănitor. Și era să cad în capcana înnebunirii, dar n-am făcut-o. I-am savurat de parcă ar fi primii salcâmi mirosiți vreodată, de parcă nu le-aș ști numele, cântecul, de parcă nu le-aș purta amintirea. I-am savurat anonim.”
Draga Meet the Sun, mie mi se pare ca aceasta relatare consfinteste incet dar sigur, adaptarea ta tot mai profunda fata de noua lume in care traiesti.
Careva dintre priteneii mei spunea mai in gluma mai in serios, ca atunci cand te hotarasti „sa treci balta cu barcutza”(sa emigrezi adica), trebuie sa te intorci cu spatele la mal si sa inchizi fermoarul de la cort, pentru ca amintirile sa ramana pentru mai tarziu…
Salcamii oricum infloresc si innebunesc oriunde: important e sa aduca si folos.
@Corina: daca intre timp n-ar fi fost tura de sambata, ti-as fi dat dreptate in privinta adaptarii… asa ramane doar folosul si anume ca nu-mi trebuiesc taramuri noi ca sa fiu fericita in lumea mea 🙂
Mi-ai trezit din amintire mirosul lor 🙂
Eu Renutzule il am aici mirosul, ma bucur de el si nu-i iau de-a gata 🙂
De acolo au venit salcamii, de la voi :). Esti la ei acasa.