Pune capul… dormi! Imi spun si nu ma ascult. E atata liniste incat urletele gandurilor se izbesc de pereti. Imi simt maxilarul tremurand, obrazul obosit, aripile cum se ascund sub coaste… Coaste de femeie slaba. Clape de pian viu. Si-n ochi… in ochi o tulbura cortina care coboara, mereu mai mult…
Stiu ce traiesc, la naiba stiu! si nu fac nimic pentru ca pot sa cobor atatea trepte incat drumul de intoarcere nu mai exista… Unde mi-e autoapararea? Unde mai e Dumnezeu? Unde mai e copila cu ochii mari mirati? Nerabdatoare sa viseze!
Aud vorbele voastre. Le stiu, mi le spun, le inteleg si le refuz! Fericirea mea e condamnabila. Condamnati-ma!
De ce sunt doar piatra si niciodata zid? De ce sunt piatra care supravietuieste tuturor zidurilor? De ce simt vesnicia ca pe-o parte din mine? De ce o las sa fie?
Si e atata Liniste. Ce sa fac cu Linistea asta? Nu e cea adevarata, nu e reala, nu e decat o masca. Inca una. Disperarea ma incearca, traieste prin mine si-o las. Imi respira prin pori, mi se zvarcoleste in vene, mi se zbate in tample. Cand ma voi ridica greoi si incet ca un martir insangerat si-mi voi aprinde tigara se va retrage. Pentru o clipa voi simti lacrimile transformandu-se in gheata…
Dar aman. N-ai decat sa ma iei daca ma vrei atat de mult! Ia-maaaa! Dar ma iubesti prea tare si-ti e prea bine in mine! Eu care le vad pe toate si le simt si ma dor si ma omoara! Eu care ma scurg sub pasi pe caldaramuri reci, care ma amestec cu noroiul in radacini de iarba, care ma duc in mare cu toate apele murdare, care ma inalt cu pasarile si cobor cu ploaia, eu care-ti dau freamatul din stomac si apasarea din piept ca pe cele mai tandre mangaieri.
Ia-ma naiba! Dar nu, nici macar tu disperare nu stii ce sa faci cu mine!
Nici tu…
P.S. Imi aprind in sfarsit tigara aia! Nu va faceti griji. E doar o privire in oglinda.