Scriu acest post intristata fiind. Vin de-afara si ma incalzesc aici inauntru. E bine, caldura e cea mai buna, ma simt protejata, ma simt in siguranta. Cat de mult conteaza!
Vin de-afara unde viata curge in fel si fel de valuri.
Am cunoscut un baietel, David. Nu mi-a zambit, nu mi-a spus nici un cuvant. Nici macar nu m-a privit. I-am intins mana si a prins-o. Manuta lui stie sa stranga. Am facut cativa pasi impreuna. Primii pasi.
David are sindromul Down. Din tacerea lui am invatat cat de neinsemnata e tacerea mea. Din primii lui pasi inteleg cat de neinsemnati sunt pasii mei. Nu m-a intristat David, ci eu.
David e un mic print. Numai ca in povestea lui NOI nu existam. Poate il primim in povestea noastra.
Cand citesti aceste randuri, fara sa vrei, ochii iti lacrimeaza. De mic copil, David a cunoscut suferinta si nu va avea parte nici de bucuriile tineretii.
Oamenii acestia au nevoie de cineva care sa-i iubeasca, sa-i incurajeze si sa-i ajute.Din pacate, de cele mai multe ori parintii acestor copii nu dispun de resursele financiare necesare pentru a le face viata mai usoara.
Am stat adesea în preajma unor parinti cu copii grav bolnavi si am constatat ca nu gaseam întotdeauna prea usor cuvintele potrivite de incurajare si mangaiere. Ce-as putea sti eu despre suferinta lor, daca nu am trecut niciodata prin asa ceva?
Acesti oameni aflati in suferinta ar trebui sa ne trezeasca pe noi, cei care in micile noastre necazuri, ajungem sa ne plangem si sa fim nemultumiti.
cred ca avem de invatat multe de la david.nu vorbeste, dar este fericit.nu intelege,dar este fericit. cateodata ne face nefericiti tocmai pentru ca nu intelege fericirea.dar de ce vrem asta de la el?
de ce nu vrem sa acceptam ca poate este mult mai fericit decat suntem noi astia care ne credem mari si tari in toate? daca ar trebui sa invatam ceva de la el, cred ca trebuie sa intelegem ca viata este un dar. indiferent cum este (calul de dar nu se cauta la dinti) trebuie s-o acceptam si s-o traim.
Cred ca devenim cu adevarat fericiti atunci cand putem accepta ceea ce ni se intampla…Dar cat de multe suntem dispusi sa acceptam? Sunt oameni ale caror bucurii, vise si sperante sunt spulberate brusc de o boala incurabila.David nu intelege ceea ce i se intampla….Dar ce ne facem cand durerea fizica e infinit mai usoara si suportabila decat cea sufleteasca?Cred ca cel mai greu este sa te bucuri de viata cand traiesti cu teama zilnica a pierderii ei…
Off-topic: Poate ca citindu-ti mica poveste a micului tau print, voi gasi candva curaj suficient sa iti spun si povestea micului meu print pierdut. Pe mail, cel mai probabil, pe blog nu o voi face niciodata.
On-topic: Am cunoscut si indragit si eu o fetita cu acest sindrom. Dupa putina vreme am aflat ca avea o complicatie congenitala la inimioara. Parintii ei mi-au spus ca s-a stins ca un om mare. Trista, dar senina. Malina mi-a ramas lipita de suflet ca un simbol al unei lupte mute. Cu tot cu zambet.
Irina, ar fi frumos sa-i oferi o poveste micului tau print. Atat de frumoasa incat oriunde ai scrie-o doar el sa conteze.
Imi amintesc ca m-a cutremurat acea intalnire si senzatia nu s-a stins in timp. Am tot vazut de atunci copii cu acest sindrom, dar nu ma puteam apropia de ei gen realizand cat de privilegiata am fost ca l-am cunoscut atunci pe acest copil. Uneori simple atingeri valoreaza atat, dar atat de mult.