Primăvara ta începe cu mine

Brasov-Tampa-04.jpg

Stau, deoparte, focul arde, prietenii mei sunt veseli, sticlele plimbate din mână în mână își schimbă misterios forma și culoarea lichidului, iar prăjiturile dispar cât ai zice „astea cu ce sunt?”. Noaptea e cuprinsă între portocaliul înroșit al flăcărilor și conformația stelelor începutului de aprilie. Mă simt înrădăcinată, sentiment nou și ciudat, îndelung frământat în gânduri ce nu mai au nevoie azi de exprimare; focul mi-aprinde picioarele și mă bronzează asiduu cu cea mai liniștitoare dintre lumini. Zâmbete, în jurul meu zâmbete ca o îmbrățișare în care până și miezul nopții e tentat să piardă noțiunea timpului.

Merg, adolescente cu flori la urechi chicotesc, pe o bancă o carte își soarbe cititorul, soarele prin magnolie trece și se-oprește pe tabla de șah a bătrânilor concentrați, de mână se țin cele mai multe cupluri, mamele aleargă după câte-un țânc fără direcție, fentând trotinete și biciclete colorate. Plină de recunoștință mă întreb de ce micul parc din inima orașului respiră atâta liniște în atâta agitație, când singurătatea nu mai încape în niciun colț, doar în mersul grăbit??!

Urc, cobor, unduit e drumul printre pinii Lempeșului, vântul îmi amestecă șuvițele, vântul unduie covorul crud de iarbă firavă sub jocul agitat al umbrelor, flori galbene mă privesc aurii, toporașii ridică o poartă imaginară de parfum pe care o deschid cu nările amândouă, un bondar mă adulmecă, sunt sedusă și abandonată în favoarea arbuștilor de nea printre care fotografiez crestele încă albe ale Ciucașului, oameni se-nșiră pe coama dealului explorând frumusețea, absorbind soarele în poienițe cu fluturi galbeni, planează cu aceeași lejeritatea corbii și deltaplanul și parapanta și cele două berze întorcându-se obosite acasă

Alerg, îndrăgostită prin Brașovul meu și pe potecile Tâmpei, pașii sunt tot mai înceți și mai ușori, trecerea mi-e tot mai silențioasă, nimic n-aș atinge, nimic n-aș clinti, de azi viteza își pierde importanța. Privesc ceasul scump de la mână, scump pentru că poartă în el gândul oamenilor dragi, îl privesc și ar trebui să-l las să-mi facă ordine în cadența pașilor, în viața mea haotică de alergător-visător. De câte ori privesc ceasul reduc viteza, pe îndelete să respir, pulsul ca un fulg să tresară doar când ochii de emoție lăcrimează. Obișnuită fiind să alerg cât pot, să iubesc eliberarea trupului prin mișcare, încetinirea îmi aduce timp de privit, timp de respirat aerul parfumat de corcoduși sau brebenei, timp de iubit…

Mă plimb, mi-aduc aminte de o poveste rămasă fără final. Într-o duminică, un porumbel prins într-un cablu se zbătea undeva deasupra intrării într-o instituție a statului. Duminica e pustiu acolo, dar de luni până vineri zici că toată suflarea județului dă cu subsemnatul. Sigur îl vor vedea luni agenții de pază, sigur vor face ceva, am gândit. Mi-aduc aminte, caut cu privirea cablul-capcană în timp ce am presimțiri sumbre, vinovate, asumate. Porumbelul e acolo, atârnând, cablul nu mai are nici o putere. Pe sub mesteceni doi porumbei liberi încep o altă poveste. El o curtează, îi aud sunetele, îi văd coada înfoiată, ea îl cunoaște de când lumea, dar ritualul îi cere să alerge în jurul lui și el în jurul ei și ea în jurul lui și el în jurul ei de când lumea…

2 Comentarii

  • Ce frumos ai scris! Mi-a adus aminte de plimbările lungi din liceu, când totul începea să înflorească si oamenii se bucurau de soare şi căldură pe iarbă… Mulţumesc! 🙂

    • La vârsta aia suntem mult mai receptivi, mai dezinhibați: te-așezi pe iarbă, te dai în leagăn, pui crenguțe de corcoduș după ureche unei fete, nici nu simți cum trec orele.
      Cu vârsta te conformezi, te-așezi pe bancă, mergi doar pe alei, te gândești la ce treburi mai ai de făcut după, te bucuri de natură, dar nu prea mai interacționezi cu ea. Cel puțin asta am observat la adultul urban.
      Noi cei care mergem pe munte avem destule clipe în care ne întoarcem în timp și ne facem timp pentru a savura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *