Prima ie – jurnal, luna VII. Încheiatul cămășii, poveste migăloasă cu final neașteptat

Am cusut o ie având cel mai simplu motiv posibil: mi-am dorit una făcută de mine, una cât mai apropiată de ceea ce însemna cândva cămașă românească. Pentru că procesul e migălos și de durată – șapte luni jumătate în cazul meu, dar în general durează minim trei luni o cămașă de dificultate medie – am început să realizez că nu o cos doar pentru mine, că este și o zestre de lăsat într-o zi fiicei sau nepoatei sau cuiva drag, dar și o metodă de a perpetua o tradiție.

Am cusut-o pe ea, cea care m-a ales în timp ce căutam nu doar un model, ci o poveste. Cu rădăcini în satul natal gorjean Tehomir, cunoscând-o pe bătrâna vecină cocârjată ce privea prin gard – Mama Sanda, dar care în timpuri necunoscute mie a cusut cu mâini de aur și ochi de vultur pe pânză de păianjen (acel marchizet…) cămașa pe care nu mi-am mai putut scoate din minte, simt că ia mea cusută la Brașov a trecut cumva munții, că tot e anul Centenarului.

În altițe mi-am lăsat gândurile maternale, cu mătasea încrețului mi-am netezit răbdarea și deodată cu râurile copila mi-a crescut sub ochi. Acum cămașa e gata, iar eu sunt gata să merg mai departe, am atâtea altele de făcut, mai ales că pornesc la drum îmbogățită cu experiența unică de a fi făurit ceva și cu o mândrie departe de păcat.

Episoadele anterioare:

• lunile I-II, prima altiță și desenarea încrețului (subaltiță)
• lunile III-IV, încă o altiță și încrețul
• lunile V-VI, râuri

28 februarie – 7 luni

Status: pieptul și spatele sunt gata și-i pe jumătate prinsă în cheițe

Nu prea mai pot coase în camera Mirunei, nu mai are răbdare să mă vadă acolo și să nu-i… aparțin. E și acesta un semn că va trebui să grăbesc degetele și să termin ia. E drept că și la mine intervin momente de plictiseală sau chiar momente de regret că nu mai retrăiesc transa de la începuturile cusutului.

Acum că am terminat râurile de pe piept, am început gura cămășii. O vreme am tot exersat un feston „puricel” care mi-a ieșit parțial, iar altă vreme am tot căutat și cusut „puii” ce vor însoți festonul. Acest feston e foarte important căci va trebui să susțină despicătura și să nu lase firele să se deșire. Desigur, puteam face un tiv, dar provocarea era mai mică. Mai mult, acolo unde există o variantă mai nouă și alta mai arhaică, am ales-o pe cea din urmă.

Am încercat să folosesc cât mai multe tehnici de cusut, fără să le scot în evidență, dar să le știu acolo.

Rândurile de pe spate le-am dispus aproape de mâneci, căci rostul lor era să se vadă din cojoc, din bundiță, iar la alte două rânduri centrale am renunțat (cu ceva îndoială ce e drept) pentru că mi s-a părut suficient de încărcată cămașa, mânecile mele având altiță și încreț generoase.

Pentru că nu am reținut ce model avea cămașa originală (între timp a și fost vândută), am cules din altiță boboci și i-am înșirat unul după altul, rezultând „puii săriți”. Dacă ar fi fost legați așa cum sunt puii de la gura cămășii, ar fi fost „pui ținuți”. E tare drăguț sensul acesta de „ținut”, mă duce cu gândul la exprimarea populară pentru iubiții necăsătoriți: „cutare se ține cu cutare”.

Să fie gata? Dar de unde! Abia acum începe provocarea. Pentru a-mi sta cămașa cât mai bine și a avea libertate maximă de mișcare a mâinilor, am decis să montez pavele (romburile de sub axilă) la final, însă pentru a face cutulițele pentru guler, aveam nevoie să am deja prinse mânecile de spate și piept. Astfel că a urcat o încheiere parțială a părților cămășii cu „cheiță în Z”.

De ce această cheiță și nu populara „cheiță puricel”? Pentru că tot privind planșele de la 1900 din colecția Elisa Brătianu, am observat că era des folosită la cămășile de Gorj. De altfel, la sugestia binevenită a unei prietene, planșele acestea de Gorj mi-au servit sursă de inspirație și izvor de răspunsuri pe toată această perioadă de final.

15 martie – 7 luni jumătate

Status: gata de ziua mea!

Povestea iei cusute în picioare se va încheia totuși stând jos, în altă cameră decât a copilei. Și asta se întâmplă taman în ultimele zile, însă e mai bine că e așa: am pavele prinse în bolduri și o mulțime de ațe care atârnă – camera de copil nu mai e locul potrivit.

Cu toată cămașa încheiată, îngreunată de broderie, se lucrează mult mai greu, dar nu mă plâng, așezând-o pe mine îmi dau seama mult mai bine pe unde trebuie să mai lungesc modelul, să nu pară zgârcit, incomplet. La final, pare că m-am cam lăcomit, multă cusătură se „ascunde” în cutele pânzei.

Cutulițele (cute de pânză rezultate din însăilarea în pas egal cu o ață rezistentă – macrame în cazul meu) s-au dovedit devoratoare de timp și răbdare. La mâneci a apărut și problema că strângând cutulițele la maxim, chiar și încheietura mea foarte subțire rămânea necuprinsă. Le-am lăsat mai larg și voi face prinderea cu șnur și nu cu nasturi delicați de os, cum îmi imaginam până acum.

Pentru că m-am decis pe parcurs că vreau brățări și nu mâneci largi, a trebuit să desfac tivul cu găurele, iar spațiul rămas gol unde trăsesem fire îmi cerea să fac ceva cu el. Și am făcut o probă: dintr-un petec am tras exact același număr de fire și l-am spălat urmând ca după uscare să aflu dacă firele se reașază – ei bine, dacă tragi un fir e ok, dacă tragi patru, nu mai e… Astfel că am trecut la acțiune și am făcut un tiv cu găurele dublu încrucișat – o improvizație ce ar fi putut fi evitată dacă știam de la început ce vreau sau dacă nu mă grăbeam cu tivurile…

Pentru cutulițele de la gât m-am mobilizat cu și mai multă răbdare și le-am făcut exemplar, la pas de șase fire. Asta și pentru că doream să și cos pe ele, dar să se vadă și frumos. E totuși mare diferență între intenție și priceperea unei începătoare, nu degeaba am impresia că a doua cămașă se coase pentru a aplica ce ai învățat la prima.

Cu bentița montată, am putut proba cu adevărat cămașa și măsura locul potrivit pentru pave, dar și cât să mă mai lungesc cu modelul de la gura cămășii sau cât să tai despicătura. Și mânecile s-au așezat altfel și deși sunt lungi, le-aș fi vrut și mai lungi.

De ziua mea i-am răsucit șnururi și i-am făcut ciucuri. Am îmbrăcat-o pentru câteva poze stângace, pe balcon. Eu nu știu să pozez și emoția m-a gâtuit, de aceea sunt așa serioasă.

Va urma

Spălatul. Dată la apă cu oțet mai întâi pentru a împiedica negrul să iasă (am emoții și amân), apoi spălată de mână cu un detergent blând (ce folosesc deja pentru lână).
Pozatul la iarbă verde și în câmp cu flori – 24 iunie să te ții, acum am ia mea de Ziua Iei!

Mulțumiri

Prietenei Corina Ciuraru (Kya), din mâinile căreia au ieșit deja câteva ii minunate și în tot acest timp îi susține și îi învață și pe alții; la câte întrebări a stat să-mi răspundă, mai cosea o altiță.

Grupului Semne Cusute în acțiune, dar și altora asemenea de la facebook, unde pe lângă tehnici de cusut și sfaturi de tot felul, se pune accentul pe adevărata tradiție, nu pe kitsch. Și să știți că e mare lucru, există o adevărată „rezistență” în țara-lui-merge-și-așa. Asta și pentru că a respecta canoane pe cât mai vechi cunoscute presupune mult studiu, rigiditate, timp, adică mai multă muncă decât un simplu cusut.

Cu ce-aș vrea să rămână cititorii mei?

O bluză cu model popular (imprimat, cusut manual, cusut la mașină) nu este o ie.

Cusutul unei ii cât mai autentic posibil este totodată și un manifest pentru exigență, putem mai mult, nu trebuie să ne mulțumim cu imitațiile tot mai virtuoase ale chinezilor și nici să încurajăm artizanatul tarabelor.

Pentru a fi ie o bluză trebuie să respecte un minim de aspecte pe lângă cusutul integral de mână cu puncte de cusut românești (sunt și excepții, dar acestea au specific zonal restrâns):
– mânecă lungă, oricât de lungă,
– croială tradițională din dreptunghiuri,
– număr par de râuri pe piept,
– guler cât mai strâns pe lângă gât, nu bluze cu umăr gol (decolteul vine din despicătură) realizat cu bentiță și opțional cusături pe cutulițe (ciupag), feston (nu încrețiri asemănătoare bluzelor din comerț),
– altiță pe umăr,
– încreț sub altiță (funcțional sau decorativ),
– culori cât mai naturale,
– modele în general abstractizate și nu flori de ștergar sau fețe de masă/pernă etc.

Oricine poate coase o ie. Mijloace de informare și materiale de calitate se găsesc (vezi grupul de facebook de mai sus).

Nu vă grăbiți! Nici la croit, nici la tivit. Mânecile pot fi oricât de lungi, iar lărgimea se strunește din încrețirea gulerului. Căci ia nu-i nici strâmtă, nici mulată și nici cu mâneci ce lasă goale încheieturile.

Ca orice alt meșteșug manual, se cere răbdare și dedicație, predilecție pentru calitate (pe cât se poate la fiecare moment – din proprie experiență știu acum că pot coase mai bine, mai îngrijit, mai complex și cu materiale mai bune!), că doar de aceea facem ceva cu mâna noastră și nu dăm comandă pe internet.

Satisfacția finală e de neegalat – rezultatul arată mai bine decât v-ați imaginat! și veți căpăta mai multă încredere în voi pentru a începe proiecte de durată, indiferent de natura lor.

p.s. Cămașa a fost gata pe 15 martie – un mic heirup de ziua mea! – dar articolul apare pe 28 ale lunii, așa cum au fost și episoadele anterioare. Azi se fac opt luni de la prima împunsătură și sunt la fel de emoționată. Atunci nu știam cum va decurge povestea sau dacă va exista una, acum o privesc și e… povestea mea.