Se zice că speranţa moare ultima. Astea care se zic aşa, din moşi strămoşi, nu-mi inspiră foarte multă încredere. De multe ori „chestiile” ce se moştenesc se iau de bune ca fiind verificate şi tocmai moştenirea aceasta perpetuă le dă calitatea „de bune”; deseori în medii închise devin mentalităţi, iar câteodată – şi mai rău de-atât – devin principii.
Bucureşti a însemnat pentru mine la un moment dat evadarea dintr-un mediu închis şi sufocat de chestii verificate care nu trebuiau să meargă strună sau înspre binele umanităţii, ci doar să meargă. Că aşa a fost dat sau aşa s-a pomenit de când primul om a pus bordeiul şi şi-a tras uliţă.
Bucureşti rămâne – ca şi orice alt oraş mai mare – un loc în care faptul că eşti străin de toţi ceilalţi oameni aflaţi pe stradă la un moment dat ar trebui să te facă să te simţi ceva mai liber şi oarecum dezbrăcat de haina mentalităţilor (pe care o porţi pe umeri fie că e vară, fie că e iarnă şi aici nu mă refer la anotimpuri).
Nu am aflat libertatea pe străzile Bucureştilor, ci departe de ele. Prin contrast. Prin contra-demonstraţie.
Nu am simţit speranţa în mulţimile lui haotice de suflete, ci în pustiul lui. Orice oraş (mai) mare are un pustiu al lui care îl domină din umbră. Cu cât e mai zgomotos şi mai îmbâcsit – de orice, de la oameni la cărămizi – cu atât pustiul se conturează mai clar.
Pustiurile nu sunt neaparat ceva rau. Mentalitatea te-ar face să te simţi înfricoşat, principiile să te conducă pe drumuri umblate, libertatea să păşeşti fără constrângeri, iar speranţa te-ar îndemna SĂ STRIGI. Nu ca să fii auzit, ci ca tu însuţi să afli că poţi striga.
Bucureşti e un loc unde apele se adună. E opusul unui Munte de unde apele izvorăsc. Pentru a cunoaşte însă Râul trebuie sa mergi atât în aval cât şi în amonte.
Căci, până la urmă, trebuie să iei o decizie când în faţă ţi se întinde doar… puntea.
___________________________________
Din aceeasi serie, Povesti cu Orasul…
__________________________________
Interesant.
Pentru mine Bucureştiul este oraşul în care am aflat că sunt un solitar.
Numai bine.
In general e vorba de Bucuresti, dar poate fi oricare alt oras pana la urma.
Prin aceste posturi legate de Oras vreau sa arat ca nu el e cel urat, ci ochii nostri nu stiu sa priveasca, inima ne e plina de prejudecati si daca nu stim sa gasim frumusetea lumii oriunde in lume, atunci nu stim s-o pretuim cu adevarat nici pe cea din paradis.
Ne plac orasele altora pentru ca acolo frumusetea e evidentiata si varata sub nasul trecatorului, ale noastre sunt inca ascunse si trebuiesc cautate… Si suntem prea grabiti…